Ponyo

PonyoDupă semi rateul anterior de la Ghibli, Tales from Earthsea, a ieșit Hayao Miyazaki la suprafață cu Ponyo, să-i arate fiului cum se face treabă bună.

 

🎬 Ponyo – Premisă 🕮

Era timpul să mai schimbăm peisajul după atâtea orașe de câmpie și păduri mistice, acum suntem la malul oceanului, într-un mic port unde dăm peste Sôsuke, un puștan de vreo cinci anișori.

Fascinat de apă, că de altceva ce, se tot joacă pe lângă valurile turbulente cu o bărcuță ce-i aduce aminte de tatăl său, marinar plecat prea mult timp pe vapor.

Hop, peste ce dă el? Un peștișor auriu aflat la ananghie pe care puradelul în salvează și-l duce acasă.

Dragii moșului, nu mai este cazul să vă spun că peștele nu-i chiar pește normal. E el auriu cum sunt eu Miss Univers.

Deși, la drept vorbind, nu e o comparație bună, eu am șanse la acel titlu, dar lighioana aia numai pește auriu nu-i.

Are față de om și, belea mare, mai și vorbește.

 

💭 Ponyo – Comentariu 🍿

Dacă povestea din această animație s-a inspirat din scrierea lui Hans Christian Andersen intitulată The little mermaid, atunci a adaptat-o de i s-a bulbucat premisa.

Împarte destule elemente comune cu acel basm încât să am motive să fac o legătură între ele, dar se și diferențiază suficient de mult pentru a sta pe picioarele ei.

La prima vedere, pare destul de copilăresc având în vedere că personajele principale sunt niște țânci ce încă exersează jucatul cu puța-n nisip.

Dar nu prea este așa. Din contră, abordează într-un stil ludic multiple subiecte apăsătoare pentru populația adultă, teme care sunt încă greu de înțeles de către cei mici care se scaldă în inocența lor.

Poate am prins eu în harponul imaginației un mesaj creat de mintea mea febrilă, dar cred că Ponyo trage un semnal de alarmă cu privire la neglijența umanității față de natura înconjurătoare, în special față de mări și oceane.

Și nu cred că este doar în închipuirea mea deoarece scenariul se dovedește destul de agresiv în urecherea noastră prin modul în care natura se dezlănțuie în animație.

Nu-s aici să vă întristez cu astfel de prelegeri tragice, așa că revin la subiectul principal, adică evoluția relației dintre băiatul Sôsuke și peștele/fetița Ponyo.

V-am zis că seamănă cu Micuța sirenă, așa că nu trebuie să faceți pe mirații citind că drăcovenia cu branhii se transformă în ființă umană.

Este diferită de Ariel, ea nu cântă, dar o arde bine pe magie.

Aici nu pot spune că surprinde foarte mult prin modul în care scriitura abordează legătura dintre cei doi.

Parcă aș fi vrut să fie un pic mai mari, este cam ciudat să discuți despre dragoste când prin preajmă ai mucoși ce-și numără anii pe degetele de la o mână.

Așadar, povestea străbate o cale bătătorită și previzibilă, dar nu o scriu ca pe un reproș pentru că drumul navigabil până la destinație este unul fantezist.

Ponyo

 

Deși nu este imaginația la fel de bogată ca în unele dintre precedentele filme semnate de Miyazaki, am încasat cu stoicism niște surprize vizuale care au dat dovadă de multă creativitate.

Nu doar că am avut un șoc puternic, de zici că m-am îmbăiat într-o cadă plină cu țipari, când am văzut-o prima oară pe Ponyo, dar și tărâmul acvatic este unul special.

Există un fel de Apaman care veghează la liniștea și pacea din adâncuri, dar și o Zeiță a Compasiunii care m-a fermecat prin prezența ei divină și vorbele calme menite a te băga într-o transă de relaxare.

Ce îi lipsește animației este umorul, m-am mirat să o găsesc atât de serioasă, mai ales că în peisaj apar și niște persoane vârstnice care încearcă să se împace cu ideea trecerii într-un alt spectru al realității.

Or fi fost acțiuni și replici cu efect amuzant, dar nu pentru mine, probabil au zburat razant pe deasupra capului pentru că nu am râs deloc.

De întristat da, am făcut-o, pentru că am putut zburda nestingherit printre povețele simbolice ale animației și mi-am dat seama cât de inconștienți suntem ca specie umană.

Oare o fi atât de greu de înțeles că planeta nu este a noastră și suntem niște musafiri, deci trebuie să o tratăm cu respect?

Dacă ne batem joc de ea, la un moment dat ea va trece la represalii și nu ne va pica prea bine asta.

Planeta fără oameni va supraviețui fără probleme, noi fără planetă suntem morți.

La nivel tehnic, animația arată apos, ca și când ar fi fost desenată în acuarele, nu încearcă să fie prea realistă, dar nu are nevoie de o asemenea tactică pentru a-și atinge scopul.

Având în vedere ce vietăți feerice sau terifiante sunt în Ponyo, că aici echilibrul este despărțit în două ca marea lui Moise, era și greu să fie desenate astfel încât să pară că le poți atinge.

Mai dă oleacă de rateu la coloana sonoră, are o melodie de căpătâi, dar nu prea memorabilă pentru că seamănă într-o oarecare măsură cu cea din My neighbor Totoro care n-o să-mi iasă prea curând din minte pentru a face loc altora.

 

🏆 Ponyo – Verdict 👍 sau 👎?

Are o premisă extrem de interesantă care însă, din punctul meu de vedere, nu este exploatată la maximum și se transformă în ceva de rutină din punct de vedere al poveștii principale.

Este una drăguță, înduioșătoare, gâdilă bine la inimioară, dar fără elementul fantastic ar pica în găleata cu banalitate.

Noroc că dincolo de zbenguiala celor mici există un ansamblu complex de elemente mature marca Miyazaki care și de data asta reușește să ne admonesteze că suntem bătuți în cap și ne gândim doar la binele nostru.

O fi Ponyo prea de copii, dar are un substrat sobru care mă determină să-i cumpăr 8 kilograme de șuncă.

 4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

From up on Poppy Hill

From up on Poppy Hill

Kokuriko-zaka kara sau From up on Poppy Hill este al doilea film regizat de Gorô …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *