Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cu greu am găsit un aparat vechi să urmăresc caseta video cu Ringu, dar iată că am reușit să văd acest film horror japonez din 1998.
🎬 Ringu – Premisă 📖
Reiko (Nanako Matsushima – When Marnie was there) este o jurnalistă care realizează un reportaj despre o serie bizară de morți neelucidate.
Adolescenți de la aceeași școală încep să cadă pe capete din motive necunoscute. Nu îi omoară nimeni, trupurile lor nu au urme de vătămare, pur și simplu încetează să mai respire.
Prin târg umblă vorba despre o legendă urbană, o casetă pe care dacă o urmărești mai ai doar 7 zile de trăit pentru că la finele lor rămâi gură cască.
Și asta la propriu, deoarece mori cu o grimasă schimonosită într-un hău demonic.
Reiko nu pune botul la vrăjeli din astea superstițioase, așa că începe să investigheze meticulos cazul. Însă nu singură, ci ajutată de fostul ei soț, Ryûji (Hiroyuki Sanada – John Wick: Chapter 4).
Pentru început, ambii văd caseta respectivă să aibă un punct de plecare.
Au făcut bine sau au făcut rău?
💭 Ringu – Comentariu 🍿
Filmul a generat isterie la vremea lui pentru că s-a spus despre el că este atât de înfiorător încât o iei razna, mai ales că are un antagonist colosal de groaznic.
Anii au trecut și am fost curios să aflu ce impresie voi avea la revederea lui.
Ei bine, Ringu nu-i nici pe departe un film horror, nu are decât foarte puține momente înspăimântătoare conform definiției clasice, l-aș considera mai degrabă un thriller plin de mister.
Cea mai mare parte a poveștii se concentrează pe investigația la care se înhamă cei doi, una deloc ușoară deoarece informațiile inițiale sunt frugale.
Însă ei sunt tacticoși, o iau pas cu pas, scrutând cu lupa imaginile de pe casetă în speranța că vor găsi indicii care să-i pună pe direcția corectă.
Și, într-adevăr, descoperirile ce apar pe parcurs sunt unele macabre și care se încadrează în sfera paranormalului.
Chiar dacă nu are prea multe secvențe care să bage spaima-n privitori, filmul are menirea de a-ți tăia respirația pentru că te îneacă într-o atmosferă sinistră, lugubră, întunecată, fără lumină sau speranță.
Și o face prin tehnici simple, nefiind deloc o peliculă bombastică sau grandioasă din punct de vedere vizual.
Din contră, reușește să îngrozească prin ceea ce nu se vede, prin ce nu arată, de fapt, sperie tocmai prin lipsa sperieturilor.
Are niște imagini psihedelice și granulate care s-au jucat diabolic cu mintea mea încât am simțit că o iau razna și am halucinații.
Știam deja despre ce este vorba și cine este personajul culpabil, așa că am început să-l văd peste tot.
Ba într-o reflecție într-o poză de familie atârnată de un perete, ba într-o fereastră, ba într-o umbră ascunsă în întuneric.
Ori îmi închipuiam toate astea, ori regizorul a ales să mă lase să mă prind și singur când este cazul să albesc în cap pentru că Ringu este aproape lipsit de coloană sonoră.
Când zic asta, mă refer la sperieturile provocate în mod forțat de vreun rateu la Vocea României, adică de zgomotele puternice fără de care regizorii nu mai pot genera groază.
Există, totuși, un scârțâit oribil, dar nu enervant, a cărui apariție sonoră prevestește lucruri deloc plăcute.
Acel sunet se cuibărește adânc în minte și te face să reacționezi pavlovian la auzul lui.
Pelicula are o anume estetică a urâtului, atât vizual, cât și sufletesc, care te chircește în poziție fetală și te traumatizează mai mult decât dacă ai fi împroșcat cu găleți de sânge.
Apropo, filmul nu are strop de brutalitate în el, nu fizică, totul se desfășoară la nivel psihologic și te face din vorbe iscusite care demonstrează că penița este mai puternică decât spada.
Uitasem că joacă și marele Hiroyuki Sanada, dinadins numele lui este pus la coada distribuției pe IMDB, și m-a bulversat personajul lui.
Încă nu-mi dau seama dacă este erou sau răufăcător pentru că din caracterizarea lui ambiguă nu am știut de unde să-l apuc, dacă să-i dau un minus sau un plus.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu știu dacă avem personaje curate în film, în afară de Yôichi, fiul celor doi.
Nici măcar Reiko nu-i ușă de biserică din motive pe care le țin ascunse.
Analizând mai pe îndelete firul narativ, mi-am dat seama că blestemul este destul de stupid pentru că este ușor de rupt.
Da, este un inconvenient, asta nu poate fi negat, dar poate fi dus la infinit fără să moară cineva.
🏆 Ringu – Verdict 👍 sau 👎?
Știu, știu, nu vă mai agitați, n-am pomenit nimic de creatura ce-i belește pe oameni.
Am ales să ocolesc subiectul pentru că deja este perimat ca urmare a multiplelor plagieri, copieri și inspirații care s-au născut în urma acestui Ringu.
N-au lipsit continuările și spin-off-urile japoneze sau remake-ul obligatoriu american.
Am văzut de atâtea ori designul respectiv încât acum și-a pierdut aproape orice impact oripilant.
Un lucru este cert, aici este o forță de neclintit, spiritul demonic nu poate fi înduplecat sub niciun chip, iar scăparea este una singură dacă dispui de inteligența necesară să te prinzi de ea.
Am uitat să menționez că filmul are un ritm incredibil de lent, ceea ce poate fi plictisitor pentru cineva lipsit de răbdare.
Însă așa sunt producțiile japoneze, nu se grăbesc undeva anume, își iau timpul necesar pentru construcția personajelor și atmosferei. Și, de cele mai multe ori, o fac bine.
Credeam că o să fiu mai impresionat de Ringu, îl aveam pus pe un piedestal mai ridicat, dar la final, când sunt chemat să dau o mână de ajutor, nu pot să-i ofer mai mult de 8 găleți.
Shutter, spre exemplu, deși nu-i japonez, mi se pare mult mai bun, având o poveste similară, dar și o groază de sperieturi, fiind un horror în adevăratul sens al cuvântului.
(4 / 5)
