Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cel mai bun film românesc – Gopo – Ediția 2017
Cristi Puiu dă din nou lovitura la această ceremonie cu Sieranevada care a câștigat 6 premii.
Din punctul meu de vedere, a luat mai multe decât merita. Cu 6.
🎬 Sieranevada – Premisă 📖
Pornim aventura alături de o familie care se îndreaptă spre un priveghi pentru că a părăsit această lume stâlpul unui neam și, cum este obiceiul la români, rudele se adună toate doar când este de jelanie.
Odată ajunși la locul bocelii, care nu-i chiar un altar de plânsete eterne, ci mai mult templu de bârfă și motiv de discuții, aflăm că toată acțiunea se va desfășura într-un apartament destul de mic, numai bun de a (re)activa fobia claustrum.
Dar nici nu avem de ales, că trebuie să ne oferim respectele și condoleanțele celui care s-a prăvălit pe vecie în odihna veșnică și așteptăm popa să-i cânte veșnica pomenire pentru a-l călăuzi spre cele cerești.
💭 Sieranevada – Comentariu 🍿
Dacă este să aduc o laudă filmului, care este, de altfel, și singura, atunci aceea este că scenariul plămădește cu minuțiozitate, chiar dacă una exasperantă, o familie autohtonă românească.
Una formată din indivizi lipsiți de educație sau care posedă una precară la nivel general, dar au impresia că sunt inteligenți și se pricep la toate.
Sunt persoanele pe care le știm cu toții, poate chiar suntem ele, care discută despre orice subiect, ABSOLUT orice subiect, care le depășește la nivel intelectual.
Însă sunt convinse că au dreptate, ABSOLUTĂ dreptate, că știu ele mai bine că așa au citit sau au văzut „pă net‟.
Este vorba despre aceleași persoane care cred TOATE conspirațiile aberante care apelează la singurul neuron odihnit din mintea lor naivă.
Și totul este nemaipomenit de realist, actorii sunt naturali, zici că se cunosc de ani mulți, de zeci de ani, parcă ești în mijlocul lor și simți că ești parte din familie.
Atât de bine este redat acest aspect, chiar înfricoșător de verosimil, de m-am întrebat dacă nu cumva regizorul a filmat pe viu parastasul unui mort.
Așa că aici trebuie să îi dau Cristiului ce e al Cristiului. Partea asta este excelentă, dar e doar o mică picătură într-un ocean de nimic.
Însă aici se oprește zicerea de bine, că în rest Puiu a reușit rara performanță, chiar unică, de a sparge barierele limbii române și nu, nu este de bine, deși poate părea așa la prima vedere.
Inutil nu are grad de comparație, dar iată că regizorul scenarist a creat cel mai inutil film pe care l-am văzut.
Este lipsit de orice direcție, orice sens, orice fir narativ, este lipsit de orice.
Începe fără a termina și se termină fără a începe. N-are cap, n-are coadă, n-are trup.
Nici nu știu dacă îl pot numi film, mai degrabă este un experiment artistic fără noimă pentru că, oricât de indulgent încerc să fiu, n-am găsit nici măcar o fărâmă de idee în el.
Cele aproape trei ore la care am fost martor au constat într-o cacofonie de voci care vorbeau unele peste altele, care întrerupeau discuții neinteresante pentru a porni altele la fel de neinteresante.
Am zis că ăsta este film pentru care nu merită să-mi pun la chinuri grele toate simțurile, așa că aș fi dorit să-mi odihnesc măcar ochii, să-i închid și doar să ascult dialogurile, că oricum imaginea este degeaba.
Nici asta nu am putut să fac pentru că mi-a fost imposibil să pricep replicile. După ce că sunetul este prost, nu mai insist pe acest aspect, nu cred că a existat moment în care doar un singur personaj să vorbească.
Așa că fără subtitrare aș fi fost mort. La fel ca bătrânul al cărui termen de garanție a expirat și a scăpat de hemoragia de cuvinte insipide prăvălite de cei care se tot perindau prin camerele apartamentului.
Nu am nici cea mai mică idee ce aș putea scrie despre această producție pentru că minutele lungi, aproape 180, se desfășoară monoton, fără evoluție, fără urcușuri și coborâșuri, fără nimic.
Sunt niște discuții interminabile despre fel și fel de teme diverse, dar toate stropite cu platitudini sforăitoare, discuții la care asist zi de zi, oriunde, nu știu de ce a mai fost nevoie să fiu chinuit cu ele și la un film.
De la o rochie de Albă ca Zăpada până la atentele de la 11 septembrie, de la ce oră se închid Carrefour și Poșta sâmbăta până la căderea comunismului, de la cât de fiartă este varza pentru sarmale până la certuri pentru un loc de parcare, de la diferența dintre beat și drogat până la cum se suge…. dar nu intru mai adânc în detalii.
Hai să finalizez, destul de repede, cumva pozitiv, deși finalizarea prematură și pozitivul nu prea fac casă bună.
Dacă în alte filme este mâncată pentru mult timp ciorbă, aici se schimbă un pic placa și ciorba este aruncată în poale.
Astfel, pot spune că scenariul a venit cu ceva original. Deși, să mă bată Sfântul Petru cu biciul înmuiat în oțet, ăsta nu este scenariu.
🏆 Sieranevada – Verdict 👍 sau 👎
Mi-am dat seama cu ce poamă de așa-zis film mă voi delecta încă de dinainte să apară titlul pe ecran. Acesta a fost precedat de o scenă de fix 6 minute și 59 de secunde cu camera de filmat fixată la punct fix la un colț de stradă care a captat nimic despre nimic.
Instantaneu, receptorii nervoși au fost iritați și starea de surescitare pe care o am înaintea oricărui film a fost înlocuită repede de una de lehamite și am privit pelicula în silă, nu cu chef și pasiune, așa cum ar trebui.
Știți care este ironia aici? Ar fi trebuit să percutez mai mult la Sieranevada pentru că a lovit aproape de casă, cel mai aproape, acum trei luni a murit și tata, adică fix ce se întâmplă aici.
Dar nu m-a mișcat deloc pentru că tot ce am văzut în film deja experimentasem aievea, singura diferență a fost că ei s-au înghesuit într-un apartament, neamurile mele au parlamentat în curtea casei.
Așa că mă uitam la film și singura mea reacție verbală a fost de „Așa și? Cristi, bă Cristi, nu zici nimic nou!!!‟
Dacă luam o cameră de filmat și înregistram priveghiul la care am participat ar fi ieșit un film aproape identic, ar fi lipsit doar discuțiile despre sucțiuni vulgare executate la bătrânețe. Cel puțin așa cred și sper.
Nu că mă așteptam la altceva de la Cristi Puiu, că am văzut mai multe realizări cineaste care îi poartă semnătură, dar ăsta este sec ca puțu-n deșert.
În celelalte se mai căuta de biluțe-n dos (Aurora) sau erau discuții intelectuale pe care le puteai savura că îți gâdilau creierul (Malmkrog), dar aici este zero barat din punct de vedere al interesului.
Știu ce a vrut să transmită, că nu-i deloc subtil, practic redă ceea ce trăim noi, ca familie, ca neam, la fiecare pomană/priveghi, la fiecare sărbătoare, la fiecare eveniment care scoate la iveală metehnele noastre ca popor.
Dar, la dracu, pe astea deja le știu că, vrând sau nevrând, le trăiesc pe pielea mea, mă enervează pe viu, de ce să le degust și sub formă de film?
Așa cum societatea taxează plagiatul, așa am să taxez și eu filmul pentru că nu face altceva decât să copieze ceva ce deja este intrat în cutumele neamului românesc.
Nu pot, nu am cum, îmi este imposibil să laud așa ceva.
Și este clar că omul are o gravă problemă la nivel tehnic, nu știe să renunțe la scene inutile, are impresia că tot ce filmează este o comoară ce trebuie să se regăsească în produsul final.
Nici nu știu de ce am poftă de 3 sarmale, că nici alea nu sunt fierte cum trebuie.
Este clar că între mine și Cristi Puiu este căscat un hău imens care ne împiedică să ne conectăm cinematografic. Până și Radu Jude a reușit să mă dea pe spate cu Aferim!, dar cu Puiu nu mă înțeleg deloc.
Poate să fie Moartea domnului Lăzărescu liantul care să ne unească? Nu știu, posibil, dar momentan nu mai am curajul să mă iau la trântă cu un film semnat de el. Am nevoie de o lungă perioadă de recuperare.
(1,5 / 5)
Marfa și banii ar putea fi liantul, filmul care a dat startul Noului Val în 2001. Cu totul diferit de tot ce a făcut după. Disponibil pe Cinepub.
Oare sa fie ala liantul?
Eu zic că da. Este un road movie.