Stalingrad (1993)

admin 07/06/2020 Acțiune Leave a comment 1,683 Views

Nu, n-ați băut să vedeți dublu, este tot Stalingrad, dar nu Stalingrad cel rusesc din 2013, ci cel nemțesc făcut cu 20 de ani mai devreme în care joacă același Thomas Kretschmann (cunoscut în roluri mici în Dragged across concrete, Central intelligence, Avengers: Age of Ultron).

Ce cușma mea de iepure să scriu diferit față de o recenzie abia pusă cu o zi în urmă care tratează fix același subiect?

Este vorba de bătălia de la Stalingrad, una dintre cele mai sângeroase din istorie, ce a avut loc pe o durată de circa jumătate de an, din august 1942 până în februarie 1943, în care nemții au dat năvală peste ruși în speranța că vor cuceri la pas orașul și vor căpăta acces facil la Volga.

De data asta schimbăm tabăra și dăm căciula rusească de astrahan pe chipiul strălucitor nemțesc și intrăm în bocancii unei trupe de asalt conduse de tânărul Hans von Witzland (Thomas Kretschmann) ce nu a mai pus piciorul pe un front de război, dar care primește comanda unor soldați pe pile (deh, și la nemți se poartă), fiind fiu de mare ofițer cu multe trese.

Filmul pornește idilic, de zici că suntem în stațiune, cu eroii (îndurați-mi exprimarea, chiar dacă ei luptau de partea greșită a baricadei) relaxându-se la malul mării, la căldurică, în Italia.

Dar peisajul se schimbă rapid și ceata de soldați cam neascultători este expediată cu trenul taman în Rusia pentru a lua parte la marea bătălie de la Stalingrad. Niciunul dintre soldații care formează nucleul filmului nu își dorește să ajungă pe frontul estic pentru că știe că acolo sunt cele mai cumplite condiții și frigul este unul ucigător. Vor să aibă de-a face cu frontul rusesc la fel de mult cum vrea BOR educație sexuală la școală.

Stalingrad-ul nemțesc este un film fără dram de propagandă în el, nu avem fapte de eroism absurd, greu de înghițit, așa cum vedem prin filmele comuniștilor ruși sau capitaliștilor americani, chiar am fost un pic bulversat că nu am asistat la niște scene din astea aiuritoare, care să-mi ridice cu forța sprâncenele. Adică nemții nu și-au prezentat soldații ca pe niște sfinți salvatori, ci ca pe niște oameni normali, cu bune și cu rele, sunt și demoni printre ei, care abia așteaptă să sfârtece vieți nevinovate, dar și suflete calde, care întind o mână de ajutor chiar și celui pe care trebuie să îl considere dușman, dar în care vede un simplu om.

Nu că ar căuta scuze pentru atrocitățile comise de nemți, dar Stalingrad vrea să scoată în evidență că soldații germani angrenați în război nu erau toți criminali, ci oameni obișnuiți, forțați de ordine să lupte pentru o cauză pierdută.

Ce vreau să spun este că filmul este realist, poate mult prea realist, și prezintă un război urât, murdar, trist, friguros, devastator, cu oameni care fac pe ei de frică, la propriu, știind că pot muri în orice clipă, cu soldați care nu știu de ce dracului sunt aruncați în luptă și care este scopul războiului, cu ființe umane de ambele tabere, care simt că locul lor nu este acolo și că morțile sunt în zadar, cu durere și groază la fiecare bombă lansată de avioane și grenadă azvârlită de lansatoare și cu moartea așteptând cu coasa ascuțită în spatele fiecărui colț de clădire dărăpănată.

Filmul mi s-a părut greu de privit pentru că nu este făcut pentru spectacol vizual, deși are ceva în comun cu celălalt Stalingrad, orașul este plin de combustibil și când încep să bubuie cisternele cu motorină, apoi trebuie să-ți iei ochelari de soare pentru că noaptea devine cea mai luminoasă zi și flăcările dansează o lambada morbidă, mistuind cerul și o mulțime de oameni.

Are și câteva secvențe grafice oribile pentru sensibilitățile noastre de acum, cu vătămări corporale de tot felul, prezentate cu lux de amănunte nu pentru a-ți provoca scârbă, ci pentru a-ți reaminti care sunt efectele războiului. Brutalitatea nu este gratuită, doar de dragul elementului șocant, ci este o componentă esențială în întipărirea în mințile noastre a ceea ce înseamnă cu adevărat un război.

Multe scene mi-au adus aminte de scrierile lui Sven Hassel și personajele lui colorate ca mentalitate. Nemții noștri nu-s deloc modele ale soldatului arian perfect, ci sunt oameni cu defecte și, mai ales, cu calități umane, sunt câteva scene, unele doar simple gesturi, altele secvențe mai lungi, care te vor distruge psihic și nu mai vezi în fața ochilor naziști, pentru că personajele nu intră deloc în categoria asta, ci doar niște victime colaterale ale impulsurilor nebune avute de niște descreierați care se credeau deasupra tuturor și voiau să stăpânească lumea.

În Stalingrad acțiunea nu ne acaparează privirile pentru a ne impresiona prin grandoarea scenelor de luptă, ci transmit mai degrabă sentimente de groază și confuzie cu privire la un război ce nu-și justifică existența. Nu există acte de eroism, ci doar o perpetuă lipsă de speranță și un mesaj disperat cu privire la risipa de vieți omenești și resurse materiale pe care le generează un război, orice război.

După cum spuneam anterior, personajele sunt unele de care te atașezi, în ciuda obârșiei lor care, conform istoriei din cărți, ar trebui să te facă să-i urăști din oficiu, dar uite că Stalingrad te face să vezi acest război și dintr-o altă perspectivă și chiar fără înflorituri inutile.

Personajul jucat de Thomas Kretschmann este practic același cu cel interpretat în Stalingrad-ul din 2013, doar că este mai tânăr și mai neexperimentat, iar oamenii pe care îi conduce au o singură vină, vorbesc germana.

Mi-a plăcut mai mult decât varianta rusească din 2013 care s-a concentrat doar pe o parte a bătăliei, aici avem de-a face și cu crunta iarna rusească în niște secvențe înghețate bocnă de te fac să bagi un lemn pe foc deși afară soarele arde necontenit.

Dacă vreți să vedeți un film de război realist, care nu-l glorifică nicio secundă, ba din contră, și singura diferență dintre oamenii implicați sunt graiul și uniformele diferite, atunci merită cu siguranță o privire aruncată acestui Stalingrad care mie, și să vedeți acum controverse, mi-a generat o întrebare ipotetică. Și dacă ar fi câștigat Hitler războiul, chiar așa de rău ar fi putut să fie? Care ar fi fost prețul ca întreaga Europă să ajungă un fel de Germanie actuală? Dacă este să o luăm logic, comunismul a dus la moartea unui număr mult mai mare de oameni decât nazismul. Știu că toată lumea are în minte Holocaustul, dar pe timpul lui taica Stalin au murit circa 23 de milioane de oameni, iar în China lui Mao Zedong au murit din cauza regimului vreo 75-80 de milioane, valori mult sub cele 17 milioane de morți atribuite lui Hitler și regimului său care este însă mult mai cunoscut întregii lumi pentru că el a pierdut războiul și de asta este prezentat ca răul cel mai rău deși nu a fost cel mai rău. Nah, că am spus-o.

Cât despre acest Stalingrad nu am ce să îi reproșez, așa că termin pălăvrăgeala cu un curat 10.