Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Zici horror, de regulă zici Stephen King și ai șanse mari să o nimerești.
The Boogeyman este un film bazat pe o povestioară de câteva pagini a prolificului autor de groază care parcă scoate 2 cărți pe săptămână.
Și când este pe budă cred că scrie câteva pagini pe hârtia igienică, iar producătorii se grăbesc să le adapteze pentru marele sau micul ecran.
🎬 The Boogeyman – Premisă
Mno, eu ce să pomenesc despre premisa din acest film dacă IMDB este mai criptic ca oricând?
La synopsis ne inundă cu următoarele detalii:
„Adaptation of Stephen King`s The Boogeyman‟.
No shit, Sherlock.
O familie, tată văduv și două fete, una adolescentă și un ghemotoc drăgălaș, este nevoită să treacă printr-o situație teribilă care s-a lăsat cu o tragedie trimițătoare la ceruri, adică muica s-a dus la cele sfinte.
De parcă acest eveniment traumatizant nu era suficient pentru săraca familie, în casa lor se petrece încă o nefăcută care are menirea de a accentua și mai mult angoasa tenebroasă care planează asupra lor.
Nu-i prea greu de ghicit, este vorba, bineînțeles, de spurcăciunea demonică intitulată românește Baubaul care te bântuie când se ia lumina.
💭 The Boogeyman – Comentariu 🍿
Cum filmele de groază care au terminația …man au fost cam catastrofă în perioada recentă (Candyman, Slenderman, The bye bye man), nu aveam mari așteptări de la un alt …man, adică Boogeyman.
Iar începutul (vreo 30-35 de minute) a ținut să-mi confirme temerile.
Un titlu mai potrivit ar fi fost The Boringman pentru că actul I reprezintă mai degrabă o dramă sentimentală cu privire la modalitățile diverse alese de personajele principale pentru a trece peste o pierdere familială prea timpurie.
Și în toată această perioadă săracu` Boogeyman stătea dosit în dulap să aștepte să termine ăștia cu smiorcăiala emoționantă să iasă și el la atac să-și facă damblaua.
Deja începusem să concep niște vorbe mieroase care ard ca acidul unui xenomorph pe care să le adresez filmului când, dintr-odată, devine subit interesant și, mai ales, horror.
Odată ce am depășit momentele de boceală, The Boogeyman se transformă într-un film de groază care, de ce să mint, mi-a albit câțiva nervi pentru că a venit cu niscai scene terifiante și bine implementate în contextul peliculei.
Că se mai apelează la fanfara de ziua de 1 decembrie, este adevărat, însă filmul o face eficient și fără să exagereze.
Au fost vreo trei secvențe care mi-au zbârlit blana ca pisicii la vederea unui capibara.
Plus că am și scăpat câteva suspine sub forma unor înjurături direcționate către arborele genealogic al unei ființe omnisciente.
Cu cât filmul intra mai adânc în poveste și devenea clar ce se întâmplă și bâzdâgania diabolică juca șotronul cu sufletele amărâților care îi ieșeau în cale, cu atât aprecierea mea creștea.
Nu doar că are momente înfricoșătoare care te zdruncină bine la nivel mintal, că nu știi dacă vezi aievea sau îți închipui, dar designul monstrului este unul de coșmar.
Bine, nu apare prea des în toată splendoarea oripilantă, că se face prea multă economie de wați, fiind prea întuneric, mult prea beznă pe alocuri, dar apuci să vezi suficient cât să-ți facă stomacul gălăgie că vrea să dea afară chiriașii nedigerați.
Iar când nu îți focusează binoclul din dotare, îți funcționează imaginația care completează elementele lipsă.
Camera de filmat știe pe unde să se plaseze astfel încât să stoarcă tot ce poate din niște cadre obscure de zici că-s pe partea întunecată a Lunii.
Și mai are o chestie care l-a săltat mult în ochii mei, nu este o simplă poveste cu o progenitură a lui Scaraoțchi, ci ceva mai profund de atât.
Are un substrat special, nu neapărat atât de adânc îngropat în subconștient încât este greu de depistat, că deja l-am pomenit pe la început, dar îți plantează în minte anumite gânduri care nu îți vor da pace.
Iar ele au legătură cu ideea de a merge mai departe, nu ca whisky-ul celebru, că nu se referă la asta, ci la depășirea momentelor tragice care ne apasă pe suflet și nu ne lasă să ne vedem de viață dacă nu le lăsăm noi în urmă.
Eh, nu-i chiar totul pe roze în The Boogeyman. Fiind o realizare de groază, nu-i de mirare că uneori (de multe ori) personajele sunt lovite de sindromul balelor cerebrale și adoptă cele mai stupide decizii.
Păi eu dacă știam că bezmeticul nocturn este fotosensibil mă duceam peste el cu Farul din Alexandria, tot curentul consumat într-o zi de Casa Poporului și cu lumina de la Înviere, să fiu sigur că nu se poate apropia de mine.
În schimb, ce fac personajele? Dau năvală peste el cu toate sculele clasice ale unui film horror care te lasă atunci când ai cea mai mare nevoie de ele.
În schimb, alte gadgeturi funcționează fără probleme, chit că n-are nicio logică asta.
Dacă las o zi neîncărcate diverse chestii electronice, apăi se duce dracului bateria instantaneu, pe când în film ele funcționează și după luni de uitare prin pod fără strop de acces la vreo priză.
Mă rog, astea-s tertipuri clasice din asemenea producții, m-am obișnuit cu ele, dar asta nu înseamnă că trebuie să le și trec cu vederea. Dacă n-au sens, atunci sar imediat în ochi.
🏆 The Boogeyman – Verdict 👍 sau 👎?
Spre marea mea surpriză, pentru că anticipam un rahat plutitor, iată că filmul mi-a răsturnat toate așteptările și chiar mi-a plăcut.
Mai ales că după prima jumătate de oră senzația de gunoi vizual mi-a fost amplificată, dar apoi crește intensitatea și, odată cu ea, s-a schimbat și percepția mea despre film.
A reușit să îmbine starea de groază pură, autentică și neforțată, cu o poveste tristă care îți plasează strategic un nod în gât.
Asta în ciuda numeroaselor clișee care variază de la bubuituri enervante la niște alegeri stupide.
Eu unul mă bucur când o asemenea realizare îmi dă un bobârnac zdravăn în frunte și-mi demonstrează că nu-i tocmai în regulă să judeci un film după trailer sau după experiențele anterioare.
Nu știu de ce subit mi s-a făcut o frică teribilă de întuneric și, spre surprinderea mea uriașă, mi-am cumpărat fără să-mi dau seama 8 brichete pline cu gaz.
(4 / 5)
