Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Stanley Kubrick s-a încumetat cu The shining să ecranizeze una din scrierile tătucului literaturii horror, Stephen King, cel care scrie 2 cărți pe zi când n-are inspirație.
Cerându-i acestuia permisiunea de a veni cu propriile modificări, Stanley Kubrick a purces la drum și l-a băgat în rol principal pe Jack Nickolson care era pe val după Chinatown și One flew over the cuckoo`s nest, ambele filme de Top AFI 100.
El îl interpretează pe Jack Torrance, un scriitoraș părăsit de muză, care o ardea bine pe grade alcoolice, care preia o slujbă de conjunctură, îngrijitorul hotelului Overlook aflat în creierii munților, hotel părăsit pe timp de iarnă din cauza vremii vitregi. În speranța că timp de câteva luni va avea parte de liniște și pace, și deci inspirație, Jack acceptă slujba și împreună cu soția, Wendy (Shelley Duvall) și băiețelul Danny, se mută în hotelul care are alături și un labirint uriaș.
Pare că aici este raiul pe pământ, edificiul este uriaș, fastuos, impunător, mâncare pe săturate, liniște totală, iar degetele lui Jack încep să danseze de nebune pe tastatura mașinii de scris, foile pline de cuvinte adunându-se cu rapiditate, Jack lovind jackpot-ul, arzând-o pe barosăneală.
Dar hotelul ascunde un secret sumbru care încetul cu încetul va ieși la suprafață și va afecta familia Torrence pe toate planurile.
Întrebarea de 1.000.000 de dolari este dacă totul este aievea sau izolarea își pune amprenta asupra sănătății mintale a personajelor?
Nu o să fac comparații între carte și film pentru că n-are rost, Stanley Kubrick a dus definiția adaptării la un alt nivel, modificând și adăugând foarte multe față de carte, așa că voi trata filmul de sine stătător.
The shining este un horror-thriller psihologic pur, totul se bazează pe lenta, dar sigura dezmembrare a minții lui Jack care este năpădit pe zi ce trece de gânduri tot mai negre, gânduri care nu apar din senin, ci au fost dintotdeauna îngropate în creier și nu încape îndoială că filmul nu ar fi căpătat acest statut de legendă dacă nu era performanța actoricească terifiantă a lui Jack Nicholson.
De la personajul jovial care abia aștepta să se pună pe scris până la psihopatul cu tendințe criminale, Nicholson face un real tur de forță actoricesc, mai ales prin expresiile faciale în care parcă s-a instalat cu acte în regulă diavolul, o simplă privire a acestuia este suficientă să te determine să dai fuga la spital să faci o transfuzie de sânge pentru că al tău îngheață instant.
Filmul este tare complicat, nu doar evoluția familiei Torrance este una fascinantă, ci chiar hotelul în sine pare o ființă vie monstruoasă care, trezită din hibernare, deși este iarnă, este flămândă și caută victime.
The shining este înțesat până la refuz de simbolistică grea, confuză și interpretabilă după bunul plac, ba de multe ori Stanley Kubrick devine sadic și special ne lasă cu ochii în soare, dându-ne nouă rolul de scenarist pentru că sunt destule secvențe ce nu au finalitate clară și ești lăsat de capul tău să te plimbi aiurea prin imaginație pentru a găsi o explicație plauzibilă care să se plieze pe propria ta gândire.
De la imaginile de groază arhicunoscute (râul de sânge / redrum) până chiar și la tiparul mochetei cu forme geometrice simetrice care te hipnotizează, de la laitmotivul culorii roșii până la camerele monocrome care generează o senzație de neliniște stranie, The shining te bombardează în permanență cu fărâme psihologice cu inserții de elemente filozofice care te bulversează total. Nu de puține ori eram cu ochii în plan secundar, privind pereții, aruncând o ocheadă oglinzilor, încercând să prind o uitătură de după ușă pentru a observa mișcări suspecte sau indicii cu privire la realitatea din film.
Recenzia o scriu la o zi după ce am văzut filmul pentru că a trebuit să dorm peste The shining pentru a-l molfăi mai bine în subconștient în ideea de a fi satisfăcut de interpretarea pe care am ales să o dau unor scene, mai ales că unele dintre ele m-au lăsat perplex pe loc și am zis: Ce mama dracului a vrut să zică aici?
Spre exemplu, că aici m-am lăsat păgubaș, oare o fi vrut să însemne ceva scena în care Danny se plimba cu tricicleta și aveam parte de alternanța mochetă/zgomot înfundat și parchet/zgomot asurzitor? Sau atât de tare și-a pus Kubrick amprenta asupra mea încât caut semnificații ascunse în orice lucru banal?
Cât despre ce înseamnă acest „shining‟, nu o intru în detalii, deja cunoașteți, mai ales dacă ați văzut și sequelul din 2019 intitulat Doctor Sleep.
Este complicat să încerc să explic cu ce se halește mai exact The shining, fiecare va descoperi un alt meniu în film, cert este că baza lui este psihologicul, horror-ul de aici se naște, dar sunt și secvențe de pură teroare vizuală că doar de aia este R.
Se știu dificultățile în realizarea filmului, săraca Shelley Duvall (Annie Hall) a fost traumatizată de Stanley Kubrick, iar fața ei cadaverică din film, fie că a fost rezultatul chinului de a filma această producție, fie asta îi era fizionomia pe atunci, este mai înfricoșătoare decât o armată de fantome șucărite pe lume.
Și nu știu dacă a fost accidental sau nu, dar la un moment parcă am sesizat o miștocăreală a regizorului cu privire la conspirațiile cum că el ar fi regizat aselenizarea pentru că Danny este văzut purtând un pulovăr cu Appolo.
Pfiu, și câte controverse ar stârni astăzi filmul pentru că scenariul se dă de ceasul morții să utilizeze țara Niger cu un punct G în plus, și parcă o face în ciudă.
Era să omit muzica ambientală lugubră care nu face decât să crească exponențial gradul de angoasă belicoasă pe care filmul ți-o inserează necontenit pe sub piele și parcă mi s-a făcut brusc frig, mă duc să mai arunc un buștean pe foc.
În schimb, nu mi-au plăcut nenumăratele erori de continuitate și inconsecvențe precum lipsa labirintului în scenele de început, ca apoi să răsară ca prin minune. Deși dacă aș împinge la extreme interpretările, pentru orice asemenea eroare se poate găsi explicație, dar cred, totuși, că au fost greșeli la filmare și editare.
La fel ca Jacob`s ladder, The shining este unul dintre cele mai meseriașe filme psihologice care se joacă nemilos atât cu mintea personajelor, cât și cu mintea ta, încât cu greu distingi realitatea de ficțiune și pentru asta nu pot decât să aplaud cu frenezie și să închin un pahar de tărie în cinstea lui.
Nu o să-l lovesc cu maximum, pentru că deși este un film excelent, The shining are câteva momente care m-au făcut să strâmb din nas și, coroborate cu multiplele erori ce mi-au sărit în ochi ca așchiile de lemn, mă determină să dau o fugă să-mi ascut cele 9 topoare și să mă gândesc mai bine dacă sunt pe deplin mulțumit de poza ce mi-am făcut-o.
(4,5 / 5)
