Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 025 – To kill a mockinbird
Nici dacă voiam nu putea pica To kill a mockinbird într-un moment mai potrivit (sau nepotrivit, depinde cum priviți) în contextul actual al revoltelor din Statele Unite ale Americii generate de infama moarte a lui George Floyd, caz care arată că degeaba suntem în anul 2020 ca societate pentru că mentalitatea a rămas cu 100 de ani în urmă, dacă nu și mai mult.
To kill a mockinbird, deși lansat în 1962, este alb-negru (o alegere nu întâmplătoare) și îl are în rol principal pe Gregory Peck ce-l joacă pe Atticus Finch, un avocat într-o sărăcie de oraș într-o vreme în care folosirea unor cuvinte încă nu era interzisă. Cine este oripilat de numele țării Niger cu un g în plus o să fie traumatizat de acest film.
Atticus Finch are 2 copii, o fată și un băiat, care vor ocupa o bună bucată din timpul filmului cu tot felul de năzbâtii și povești înfiorătoare despre vecini monstruoși.
Însă miezul poveștii (trebuie săpat destul de mult până la el) îl reprezintă un caz de viol dublat de violență împotriva unei domnișoare albe. Și acuzat cine credeți că este? S-a strigat bingo, un tânăr negru, Tom Robinson, care este luat în colimator imediat, fără prea multe discuții pentru că, așa cum se dau de ceasul morții rasiștii (considerați oameni normali pe atunci), toți negrii mint, bat și fură.
Cade în sarcina lui Atticus Finch să-l apere pe Tom deoarece nimeni altcineva nu voia să se atingă de caz și să devină avocatul apărării într-o cauză ce este pierdută din start.
Și pe lângă acest caz juridic, To kill a mockinbird include și un fir narativ secundar, și el cu multe mesaje sociale, cel al unui vecin enigmatic în jurul căruia locuitorii orașului au țesut povești de groază ce ar băga în sperieți și un adult, darămite un copil.
Cu riscul unor huiduieli virtuale, la cald, imediat după vizionare, filmul mi s-a părut prea simpluț, prea evident, prea „in your face”, prea ca la țară, și nu am rămas pe deplin impresionat.
Însă a doua azi, la rece, după ce creierul a procesat informațiile, mi s-a schimbat viziunea asupra filmului.
Adaptat după un roman de succes, To kill a mockinbird tocmai prin simplitate scoate în evidență niște adevăruri dureroase cu privire la nimicnicia societății umane închistată într-o carapace dură a unei mentalități perimate care încă mai vede culoare în pielea omului în loc să observe comportamentul și gândirea acestuia.
Probabil sunt spoilere, dar vechimea filmului a depășit bariera dincolo de care se poate spicui mai mult din el, însă cazul este unul mai mult decât evident, făptașul este ușor de intuit, dovezile sunt incontestabile, orice novice ar rezolva cazul în jumătate de oră, dar rezultatul nu este cel care ține cont de legea dreaptă, ci de mentalitatea înjositoare a omului.
Și firul narativ secundar întărește acest adevăr trist despre umanitate, când nu înțelegem ceva, ca mecanism de apărare, imediat băgăm acel ceva la colț, îl ostracizăm sau inventăm ceva care să ne facă să ne simțim bine în propria noastră piele.
Prezența copiilor, deși neînțeleasă de mine inițial, mă tot întrebam de ce accentul cade mult pe ei, este una necesară pentru că prin ochii lor inocenți lumea este văzută așa cum ar trebui să fie percepută, ei nu fac distincție între alb și negru, ei văd doar bun sau rău, fără legătură cu pielea, ci cu omul în sine, cu caracterul acestuia.
Doar trecerea anilor și meschinăria societății pervertesc această percepție corectă și ne transformă în niște bestii oarbe mânate de valori murdare care sunt prezentate cu titlu de normalitate, deși aceste valori sunt strâmbe, imorale, ciobite și dizgrațioase.
Deasupra tuturor tronează farul speranței, eroul american Atticus Finch, simbolul echidistanței și al dreptății, care, știind clar că-și va atrage furia semenilor de-o etnie, nu este interesat nici măcar cât negru sub unghie de acest aspect superficial, el vrea doar să apere un OM, nimic mai mult. Cu vocea lui gravă și pătrunzătoare, cu calmul său imuabil, Gregory Peck impresionează până la lacrimi, cu interpretarea sa, prin modul în care transmite tărie de caracter în fața mulțimii lipsite de rațiune, care vrea sânge cu orice preț.
Deși jucăuș pe alocuri, cu camera urmărind poznele celor mici, To kill a mockinbird este un film incredibil de trist prin finalitatea lui, dar lasă și o mică portiță întredeschisă prin care mijește, firav, o rază de speranță.
Însă în lumina evenimentelor recente (mai-iunie 2020), acea rază de speranță este călcată în picioare de dobitocescul uman care-și dă în petic ori de câte ori are ocazia, făcându-mă să mă întreb oare cât ne va mai răbda Pământul?
Filmul excelează la toate aspectele, povestea este simplă, dar cu mesaje puternice și mai relevante ca oricând, dovadă că timpul trece implacabil, dar degeaba pentru specia predominantă pentru că umanitatea rămâne la un stadiu preistoric din punct de vedere al mentalității, cu o coloană sonoră aproape insesizabilă, dar care contribuie la amplificarea dramei ce are loc pe ecran, cu un joc actoricesc impecabil care i-a adus Oscarul lui Gregory Peck și un scenariu care îți sfâșie inima fără milă după ce, în prealabil, te bucură cu jocurile copilăriei.
Nu mi-a venit să cred când l-am descoperit pe Robert Duvall în primul său rol într-un film, omul acesta a ales niște proiecte de senzație de-a lungul anilor, jucând și în The Godfather I și II, Apocalypse now, M.A.S.H. sau Network, toate filme de top AFI. Probabil este actorul cu cele mai multe prezențe în acest top, chiar dacă nu în roluri principale.
Dacă dădeam nota la cald, era una mai mică, dar noaptea este un sfetnic bun și m-am trezit cu gândul la această capodoperă cu un titlu cu semnificații profunde și merită cu siguranță un 10.
(5 / 5)
Trailer:
