Voyna i mir

admin 2 săptămâni ago Dramă, Oscar Best Movie Leave a comment 67 Views

Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1968

Sergey Bondarchuk nu a avut milă de mine, Voyna i mir (War and peace) este un film de aproape 7 ore care nu m-a lăsat în pace până nu l-am văzut într-o singură zi.

🎬 Voyna i mir – Premisă 📖

Împărțită în patru bucăți distincte și de durate diferite, fiecare purtând un titlu separat, epopeea rusească inspirată din romanul Lev Tolstoi ne duce în timpul războaielor napoleoniene.

Pierre Bezukhov (chiar Sergey Bondarchuk) și prințul Andrei Bolkonsky (Vyacheslav Tikhonov) sunt prinși în mijlocul acestor confruntări aprige.

Abia așteaptă să plece la război, de zici că se duc la vreo petrecere cu lăutari, nu la ciocli care abia își așteaptă mușterii.

Pierre este idealist de felul lui, cam naiv în felul în care gândește, el e mai mult pe sistem filozofic, caută sensul vieții.

Andrei este cu pragmatismul în brațe, visează glorie cu arma-n mână, dar una este dorința din conacul călduț, alta-i gândirea când îți vâjâie obuzul pe la urechi.

Asta în timp ce Natasha Rostova, era să scriu Romanoff, jucată de Lyudmila Saveleva își așteaptă iubitul să se întoarcă teafăr de pe front.

Și ea are un destin complicat, n-o fi în mijlocul conflagrației, dar și în sufletul ei se duce un război, unul sentimental, dar tot război.

Pe parcursul unei jumătăți de zi asistăm atât la campania austriacă (celebra bătălie de la Austerlitz, printre altele), cât și la luptele crâncene din 1812 duse pe teritoriul Rusiei (Borodino).

Însă nu suntem doar în linia întâi, în rarele momente de pace mai participăm la un bal, mai dănțuim de ne sar pingelele, mai un festin cu licoare bahică, mai o poveste de dragoste, avem cu ce ne umple timpul.

💭 Voyna i mir – Comentariu 🍿

Cele patru părți sunt Andrei Bolkonsky (147 de minute), Natasha Rostova (100 minute), 1812 (84 de minute) și Pierre Bezukhov (100 minute).

Vreau să scap rapid de ce nu mi-a plăcut pentru că nu am prea multe de comentat din acest punct de vedere. Pentru mine, partea a doua este de pomană.

Cu ea sau fără ea, nu s-ar schimba în vreun fel restul producției, nu contrubuie cu cine știe ce la povestea că nu a fost nevoie de 90 de minute pentru construcția acestui personaj feminin.

Peste 20 de minute din Natasha Rostova au fost dedicate unui bal în care nu se întâmplă ceva interesant.

Pur și simplu mă uitam la niște oameni extrem de eleganți care dansau, mai puțin cea care dă titlul acestei porțiuni.

Ea se tot văita că nimeni nu-i smotocește pantofii de dans și tot aștepta să o ia cineva la vals, oricine, că prea o mânca să-și arate talentul artistic.

Apoi urmează o lungă și plictisitoare poveste de dragoste la triplu.

Domnița Natasha se jură pe roșu că o să se mărite cu un personaj care pleacă în delegație, nu-i spun numele, că vreau să rămână momentan secret.

Doar că tinerica nu are astâmpăr, o caută lupul la vânătoare și pune ochii pe alt fante fermecător. Însă și distinsul domn avea o mare problemă, o verighetă agățată de deget.

În fine, avem jelanie multă, vorbit la stele, balansat când la unul, când la altul, Natasha nu prea este hotărâtă pe cine iubește cu adevărat.

Pe mine aproape că m-a ucis acea parte pentru se rupsese lanțul de iubire din startul fenomenal de două ore jumătate.

Mă simțeam ca la un cenaclu literar unde fiecare recita cu mult patos câte o poezie interminabilă.

Sunt destule instanțe în care parcă oamenii din camera de montaj au adormit și au dat drumul în produsul final unor role întregi de film fără să mai editeze, fără să mai taie secvențele inutile.

Astfel, am asistat la multe scene plictisitoare care se doreau artistice, dar au fost departe de atingerea acestui deziderat, mai degrabă au reprezentat înflorituri verbale de pomană.

Am înțeles, romanul monstruos al lui Tolstoi este excelent, dar trebuia adaptat și mai mult de atât.

Ceea ce este pe pagină nu se transpune întotdeauna bine cuvânt cu cuvânt pe ecran, trebuia intervenit mai cu simț de răspundere astfel încât povestea să fie adaptată așa cum trebuie, cartea-i carte, filmu-i film.

În rest, însă, producția este o CAPODOPERĂ fără doar și poate, o realizare monumentală care face de râs aproape toate filmele care au apărut după.

Hai să vă zic una amuzantă, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost o întrebare mirată: Ce mama naibii caută Mihai Mărgineanu în film?

Am crezut pentru o clipă că Bondarchuk era chiar Mărgineanu, sentiment care a rămas cu mine până la finalul filmului.

Tehnic, producția este o minunăție inegalabilă, o mare parte din timp mai mult m-am scărpinat în cap neștiind cum au fost trase niște cadre panoramice sau aeriene.

Drone nu existau pe atunci, dacă au folosit elicoptere, atunci au reușit să ascundă efectul vântos al elicelor, dacă a fost balon cu aer cald, atunci unde era umbra?

Se învârtea camera de filmat într-un 360⁰ amplu, cuprinzând tot mediul înconjurător în care se petrecea scandalul și eu nu făceam altceva decât să socotesc câți kilometri de șină au construit pentru a reuși să cuprindă o suprafață atât de mare.

Desigur, pot afla răspunsul dacă urmăresc vreun documentar despre modul în care acest mastodont artistic a ajuns pe marele ecrane, dar vreau să rămână un mister, cel puțin pe moment.

Este evident că pentru anii `60 ai secolului XX acele tehnici de filmare au fost inovatoare, cadrele extrem de largi, compoziția lor specială și paleta coloristică vibrantă au dus la nașterea uneia atmosfere autentice.

Nici nu vrea să-mi imaginez ce coșmar logistic a adus cu sine acest film, zeci de mii de figuranți, un efectiv imens de cabaline și recuzită militară de credeam că oamenii pleacă la război.

În nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că mă uitam la un film, eram convins că sunt în mijlocul confruntărilor și că, prin magie, am fost teleportat în acea perioadă de acum mai bine de două secole.

Doar în recrearea bătăliei de la Borodino, care ea singură este o capodoperă, au fost utilizați circa 15.000 de figuranți, iar regia a fost una măiastră, cu atenție la fiecare detaliu, de la norii de praf care-și întindeau suflul înecăcios peste tot până la expresiile de deznădejde disperată ale soldaților, totul contribuie la realismul brutal al luptelor.

Acum, în modernitate, sunt puse două rânduri de soldați și celelalte zeci de mii sunt generate pe calculator.

Într-adevăr, acum este mai ușor de realizat un asemenea film, oare este și mai bine? Este senzația de realism aceeași?

Eu zic că nu, nimic nu se compară cu un câmp de luptă umplut până la refuz de oameni care se mișcă haotic comparativ cu niște produse digitale care urmează un traseu bine stabilit de programator.

Ce-i drept, unele imagini acum ar oripila organizațiile care se ocupă de protejarea drepturilor animalelor pentru că pare că multe vietăți ecvestre au avut de suferit în timpul filmărilor.

Stau și mă întreb de ce un regizor rus acum 60 de ani a reușit sau a dorit sau a impus ca actorii să vorbească în limba personajelor pe care le interpretează, rușii vorbeau în rusă, francezii în franceză, austriecii în germană, iar în Napoleon-ul marelui Ridley Scott toți o rupeau pe engleză.

Era vorba că asistăm la o evoluție în cinematografie, nu la un regres. Dacă atunci s-a putut, atunci cu siguranță se poate și acum.

Dar știți ce strică impactul puternic al imaginilor de război? Câteva secvențe, nu multe și deloc lungi, în care viteza este dublă sau triplă, iar efectul nu-i cel scontat.

În loc să amplifice energia cinetică de pe front, nu face altceva decât să diminueze verosimilul acțiunii.

M-a apucat râsul când vedeam cum totul se mișca la viteză 2x ca într-un gag semnat de Benny Hill.

N-am înțeles deloc această alegere artistică deoarece nu are logică și dăunează seriozității producției.

Apropo de seriozitate, spre deosebire de anumite filme blockbuster din zilele noastre, se știu ele care sunt, aici nu avem glume proaste spuse în mijlocul bătăliilor, tonul este extrem de grav, așa cum ar trebui să fie când în jur mor mii de oameni.

Am zis că am un singur lucru de cârâit, dar nu-i chiar așa, ce am pomenit la start era buba majoră, unica de altfel.

Mai există și altele, dar micuțe ca amploare, spre exemplu, războiul nu este suficient de sângeros.

Se moare foarte mult, dar nu sunt arătate vătămări corporale groaznice, cum ar picioare sfârtecate, intestine fluturând în vând și alte răni incompatibile cu viața.

Sunt oarecum incoerent, că sar de la una la alta, dar scriu la cald și nu vreau să uit anumite idei care mi-au săgetat creierul în timp ce urmăream filmul.

Sunt niște cântece patriotice atât de înălțătoare și îmbărbătătoare încât îmi venea să îmi caut livretul de militar să mă înrolez, ca abia apoi să-mi aduc aminte că am fost prima generație care n-a mai fost luată cu arcanul la armată.

Finalul primului fragment este foarte enervant pentru că este destul de lung și plin de o filozofie de baltă, una care folosește extrem de multe cuvinte sofisticate să spună ceva simplu.

Viața este doar o iluzie efemeră, se termină prea repede și n-are un scop anume, trăim și murim ca orice alt animal, nu suntem puși pe pământ să facem ceva anume.

Despre partea secundă deja am cârcotit, așa că nu mai insist pe ea, vreau s-o uit cât mai repede.

Are, totuși, câteva elemente tehnice meritorii, fiind un prilej numai bun pentru regizor să-și umfle mușchii cineaști plini de talent.

Și în scenele de interior mi-am pus aceleași întrebări ca-n exterior: cum bondarul meu leneș a reușit să filmeze anumite cadre?

Aici sunt făcute niște tranziții stranii, ca și când cineva ar flutura niște bucăți de stofă prin fața camerei de ziceai că trece prin oameni, prin hainele lor.

Felul în care se mișcă acea cameră și unghiurile pe care le-a prins pentru acea vreme m-au uimit, fiind o realizare formidabilă.

Așadar, Natasha Rostova nu-i o pagubă totală, până și aici a existat câte ceva la care m-am minunat.

În al treilea film, că fiecare parte reprezintă un film de sine stătător, am văzut, fără vreo urmă de îndoială, cel mai mare număr de nuduri din istoria cinematografiei.

Nu vă înfierbântați, este vorba despre nuduri masculine. Of, cine sunt eu să mă pronunț în ceea ce privește orientările oamenilor, poate este cazul să vă înfierbântați, fiecare le știe pe ale lui.

Tot în partea a treia am fost martorul unuia uneia dintre cele mai bune transpuneri pe ecran a unui război.

Cred că este în top trei filme de acest gen care nu s-a legat de cele două războaie mondiale.

Ce să mai, este regizat și recreat senzațional și la o scară largă nu mai știam unde să mă uit mai întâi.

Soldați care acopereau câmpurile de luptă, tunuri care bubuiau necontenit, cavalerie furibundă, haos ca la balamuc, explozii devastatoare, o nebunie grandioasă care merită toate laudele.

Dacă mă plângeam în prima parte că efectele războiului asupra trupurilor soldaților nu era prezentat, evitând să arate răni groaznice, ei bine, în 1812 mi-a fost ascultată doleanța.

Aici regizorul nu ezită să-mi umple ochii cu membre smulse, cu puzderie de morți și cu sânge peste tot.

Mă mir că filmul a reușit să-și păstreze ratingul GP, adică pentru toată lumea, dar cu consiliere parentală pentru puradei.

În sfârșit, partea a patra a fost cea mai spectaculoasă estetic pentru că-i o simfonie a distrugerii înflăcărate.

Prezintă invazia francezilor într-o Moscova care arde din temelii.

Cum eu și focul avem o relație indestructibilă, multiplele clădiri mistuite de niște vâlvătăi impresionante m-au făcut să lăcrimez.

O fi folosit miniaturi? Nu pare la prima vedere. O fi dat foc unor construcții special create pentru film? Aș tinde să cred că da. Aici fac pe niznaiul, între timp am aflat că au fost ridicate câteva clădiri numai bune de mistuit.

Distrugerea Moscovei este de-o frumusețe incredibilă, mă uitam înmărmurit la respectivele imagini, hipnotizat și îngrozit de amploarea imaginilor incendiare la care asistam.

Despre poveste prea puțin am apucat să spun pentru că faptele prezentate sunt unele cunoscute.

Dacă nu din cărțile de istorie, că poate unii dintre noi au mai uitat din cauza înaintării în vârstă, atunci din alte filme care au abordat asemenea subiecte.

Scenariul nu glorifică în nicio secundă războiul, chiar dacă pe el se concentrează 80% din timp și îl redă cu lux de amănunte.

Este pacifist, îndemnând la înțelegere, la compasiune, la liniște și la iubire pentru că încă nu a existat și nu va exista vreun război pornit din motive întemeiate.

Și întotdeauna victime vor cădea oameni inocenți, prinși în luptele ideologice dintre lideri politici pentru că la perioade ce devin tot mai scurte se mai trezește cu chef de răzbel câte un descreierat cu pitici pe creier care se visează stăpân planetar.

Nu are rost să menționez cine moare, cine scapă, cine se veselește, cine se întristează. Fie deja știți, că ați citit romanul, fie vreau să rămână o surpriză.

Sunt, însă, două lucruri pe care le pot dezvălui și, dacă ați fost atenți, puteți face legătura cu ce am pomenit anterior.

Un anume personaj zici că este o pisică, are nouă vieți, de fiecare dată când mă pregăteam să chem popa cu veșnica pomenire, omul învia din morți de începuse să mă sâcâie cu miracolele pe care le tot producea.

Și legat de același personaj, era suficient să-i urmărești viața amoroasă pentru a ști când se apropiau vremuri grele. De fiecare dată când își schimba iubita izbucnea și un război.

Să nu uit de fastul pe care îl etala aristocrația rusă. Când era câte o petrecere orbeam de la atâta strălucire prezentă atât în costumele extravagante, cât și în încăperile aurite pline de obiecte prețioase.

Aș fi vrut să aflu și de unde proveneau cu exactitate averile boierimii, înțeleg că oamenii erau de viță nobilă, dar părea că aruncă bani în stânga și în dreapta fără grija zilei de mâine.

Actoria se ridică și ea la nivelul poveștii epice și a realizării tehnice de excepție.

Încep, ca un galant ce sunt, cu Ludmila Savelieva despre care se spune că a oferit una dintre cele mai memorabile interpretări ale unui personaj feminin din cinematografia rusă.

Nu pot să contrazic această afirmație pentru că nu am văzut foarte multe filme din acea țară, dar ea este impresionantă, reușind să redea cu mult talent și delicatețe o tranziție bruscă de la inocența tinereții la suferința maturității.

Transformarea ei fizică este tulburătoare, războiul cerându-și tributul chiar și de la cei care nu se află în mijlocul lui.

Vyacheslav Tikhonov se prezintă la datorie cu un amestec perfect de noblețe și melancolie, gândurile sale despre viață și moarte au menirea de a răsuci un cuțit fierbinte în rana lăsată de conștientizarea fragilității existenței.

Iar Bondarciuk, care în multe scene a fost înlocuit de jurnalistul Yury Devochkin, care semăna leit cu el, imprimă o profunzime aparte frământărilor filozofice ale personajului interpretat.

🏆 Voyna i mir – Verdict 👍 sau 👎?

Să nu aveți impresia că filmul este doar război realist, există și multă simbolistică nu prea greu de interpretat, dar potentă la nivel psihologic.

Au fost scene în care se suprapuneau, cu mare efect emoționant, chiar traumatizant, imagini cu pacea petrecăreață și cu războiul răposări, unii mureau în timp ce alții se distrau.

Război și pace, viață și moarte, cele două fațete ale aceleiași monede își găseau simultan reprezentare, ceea ce te pune pe gânduri.

Știu, am folosit de prea multe ori cuvântul război, ups, am făcut-o iar, dar el atrage interesul ca molia la bec.

Viața ne este și așa fragilă, chiar are rost să ne-o irosim cu conflicte stupide de pe urma cărora beneficiază unii deja bogați și care nu calcă pe front, stând la căldurică și siguranță în turnurile lor de fildeș, privindu-ne cu milă, scârbă și condescendență?

Un rol important îl au coloana sonoră și, în special, sunetul ambiental, unele destul de ciudate, nu că ar fi neinspirate, ci se potrivesc mai degrabă unui film SF.

După ce că de peste două decenii am un tinitus pe veci împlântat în urechea stângă, a mai venit și filmul cu un țiuit înfiorător să-mi dea și mai multe bătăi de cap.

Compensează cu niscai muzică simfonică nemaipomenită, chit că anacronistică, dar și aici cred că este ceva cu intenție, există o semnificație anume pentru folosirea unei compoziții.

Uneori filmul aduce izbitor de mult cu unul semnat de Stanley Kubrick, poate bag câmpii, dar mi-a adus aminte de Odiseea spațială, abordează niște teme în același mod bizar și imaginativ.

Mă repet, dar nu strică pentru că filmul merită toate laudele, ca realizare tehnică producția este colosală și se poate lua la trântă cu șanse mari de izbândă cu pelicule din mileniul 3 care beneficiază și de avans tehnologic.

Că place sau că nu place, nici nu are importanță, obiectiv rămâne una dintre cele mai impresionante adaptări ale romanului omonim al lui Lev Tolstoi, filmul fiind un incontestabil tur de forță cinematografic, combinând dramatismul personal cu amploarea războaielor napoleoniene.

Iar bugetul? Ei bine, a fost unul colosal pentru acele vremuri, undeva pe la 8,3-8,4 milioane de ruble care, convertite în dolari și ajustate inflației, ar însemna vreo 100 de milioane de dolari.

Realizarea producției a durat nu mai puțin de 5 ani, filmările principale având loc între 1962 și 1967, ceea ce pare o durată lungă, dar nu-i deloc așa. Vorbim, totuși, despre patru filme într-unul, azi atât durează până apare unul singur.

Migala fantastică și eforturile gigantice depuse pentru crearea acestui film mirific se regăsesc și în secțiunea de Goofs de pe IMDB.

Ori nu a fost luat la puricat așa cum trebuie, ori chiar nu există decât câteva erori minore, trei la număr, ceea ce într-o producție de 430 de minute este de neînchipuit.

Am mai citit câteva ceva înainte să mă apuc de acest articol și sunt uimit ce produs de senzație a ieșit în ciuda nenumăratelor probleme de producție și a problemelor regizorului.

Acesta a suferit două infarcturi în perioada în care s-a ocupat de Voyna i mir, de fiecare dată fiind mort pentru câteva minute, iar una dintre experiențe se regăsește și în film.

Este fascinant procesul realizării acestui War and peace, ca un răspuns la producția americanilor care a rănit orgoliul rușilor ce au dorit să arate că ei pot și mai bine. Și au putut.

Cu toate că filmul este dolofan ca timp, tot au fost sărite câteva fire narative secundare din carte, iar partea filozofală, care pe mine m-a iritat, a fost și ea mult redusă.

De final mai am de menționat că tema principală, care tronează deasupra celorlalte, este unitatea umană, singuri suntem nimic, împreună suntem totul.

Am finalizat articolul, unul pe măsura filmului și dacă nu era acea sincopă, atenție, după gustul meu, care m-a deraiat de la drumul spre perfecțiune, aș fi fluturat 10 steaguri.

Acum, că mă gândesc mai bine, oare nu cumva are o însemnătate anume că fix partea cu pacea a fost plictisitoare?

Să trag de aici concluzia că de aia una, două, hai cu războiul? Că ni s-a urât cu binele, ca specie umană, și avem nevoie de conflict să dăm frâu liber refulărilor?

Revenind la nota finală, partea secundă m-a făcut să dau un pas înapoi și să ridic spre cer doar, vorba vine, 9 drapele victorioase.

Rămâne unul dintre cele mai importante filme istorice realizate vreodată și, deși lungimea sa poate părea descurajantă, fiecare minut este justificat de măreția vizuală și, zic experții, de fidelitatea față de roman, chit că sunt multe elemente eliminate din carte.

Într-o epocă în care efectele speciale computerizate domină cinematografia modernă, Voyna i mir rămâne un exemplu de realism spectaculos realizat prin forța artistică pură.

Este un film pe care orice iubitor de istorie, literatură sau cinema ar trebui să-l vadă măcar o dată în viață.

Poate nu tot dintr-o bucată, ca nebunul de mine, dar în patru zile poate fi urmărit fără probleme.