White noise

White noiseWhite noise a răsărit pe Netflix la final de an 2022 și eram geană pe el pentru că îl pusesem în lista candidatelor pentru Top Filme Bune.

Spoiler: nu a prins topul.

 

🎬 White noise – Premisă

Adaptare după o carte de mare succes critic, White noise ne aruncă în mijlocul unei familii americane cât se poate de obișnuite.

Tatăl, Jack (Adam Driver cu ceva burtică acumulată – The last duel), este un profesor specializat într-un subiect cel puțin bizar, Adolf Hitler.

Mama, Babette (Greta Gerwig – Jackie) este, cum să zic fără a jigni, cu capu-n nori și nasu-n pastile.

Nu le înșir odraslele, că-s prea multe și deja se adună nori negri deasupra poveștii.

La propriu.

Asta pentru că se produce un eveniment nefericit, ceva face boom în depărtare, dar o depărtare care se apropie cu pași repezi.

Nu mai lecturez nimic din poveste că și așa am obosit sprijinind catedra narativă, vă dau temă să descoperiți singuri ce se petrece în capitolele filmului.

Da, White noise este structurat în trei părți distincte, fiecare cu subiect și predicat proprii.

 

💭 White noise – Comentariu

Nu știu de ce White noise a născut în mine o senzație de deja vu, parcă îmi suna cunoscută premisa.

Avem un eveniment cataclismic pentru omenire și lumea nu pare prea interesată de el, ca și când extincția era ceva la ordinea zilei, fără să mai aibă lipită de ea eticheta de senzațional.

Ah, da, seamănă cu Don`t look up.

Seamănă, dar nu prea aduce.

N-am sărit din izmene de impresionat ce am fost de White noise pentru că vrea ceva, dar parcă se pierde în propria-i grandoare cerebrală și uită sau nu mai știe cum să așeze piesele poveștii.

Pornește excelent, ca o satiră acidă (că așa-s toate satirele), dar și ca un comentariu social, pe seama nepăsării generalizate care a acaparat umanitatea.

Nici măcar în cele mai teribile momente, cele care necesită atenția noastră imediată și totală, nu ne putem desprinde de metehnele superficiale, de beteșugurile lipsite de orice dram de intelectualitate, hibe care ne transformă în limbrici ce viermuiesc fără sens.

Că om fi noi inteligenți, dar suntem proști de bubuim.

Așa zice filmul, nu eu. Sau asta am înțeles eu că vrea să transmită White noise. Nu știu cine este vinovat aici că am jignit o specie întreagă.

White noise

 

Filmul lovește când și când cu niște linii de dialog de rămâi cu pilula-n gură, uitând să o mai înghiți, dar aici laudele trebuie adresate cărții, că de acolo provin replicile înțelepte, nu sunt inventate de scenariu.

Însă nu pot spune că m-a provocat la nivel intelectual pentru că, pe de o parte, și am pomenit deja asta, tematica îmi era cunoscută, nu vine cu ceva nou în domeniu, pe de altă parte, mesajele sunt prea derivative și, ca atare, impactul este unul mult diminuat.

Știm deja ce poamă stricată de nici viermii nu o mai mănâncă este societatea umană, una putredă până-n măduva oaselor.

Însă nici nu l-am găsit a fi infectat de o pretențiozitate din aia elevată, de nu poți pricepe nimic din ce a vrut să spună autorul.

Doar că nu inovează, aici Eminescu este împărat cu „Toate-s vechi şi nouă toate‟. Zici că a fost un Nostradamus al poeziei, versul ăsta se potrivește multor filme actuale.

Dar m-a surprins plăcut prin alte aspecte pe care nu le așteptam într-un film semnat de Noah Baumbach, elemente care sunt mai degrabă apanajul lui Roland Emmerich, regele filmelor dezastru (și la propriu, și la figurat).

Este ceva straniu în jocul actoricesc, încă nu mi-am dat seama dacă a fost intenționat, probabil că da, însă interpretarea este una bizară, suprarealistă pe alocuri.

Nici nu ai zice că este adecvată comportamentului uman, dar poate și aici este un mesaj subliminal cu privire la faptul că suntem atât de nepăsători și pătrunși de un puternic jemanfișism încât nu mai realizăm că regresăm din punct de vedere al aptitudinilor societale.

 

🏆 White noise – Verdict

Vrea să fie grandios prin temele abordate, dar rezultatul mi-a părut unul destul de simplist prin finalitatea lui.

La fel cum filmele cu super eroi au aceeași structură de la care nu se abat, așa și aceste producții filozofico-cugetătoare pe tema existenței umane și a societății bolnave merg pe aceeași construcție cu mici modificări stilistice traduse printr-un vizual specific fiecărui regizor.

Dar dacă le dai straiele jos, rămân toate nud cu aceleași extremități atârnătoare sub forma unor pilde și alegorii care, în final, nu au nicio repercusiune.

Ni se spune că trebuie să deschidem ochii, să prețuim viața scurtă și unică, ne apostrofează cu privire la mania consumerismului, printre altele, ne îndeamnă să nu mai fim așa și pe dincolo, dar ce uită filmele astea este că nouă, oamenilor, ne intră pe-o ureche și ne zboară imediat pe cealaltă.

Până și aici, la mesajele astea pline de înțelepciune, se simte o plafonare, pentru că prea seamănă între ele.

Aveam pretenții mai mari de la White noise care, însă, ne lasă cu o întrebare al cărui răspuns tragic îl știm cu toții.

Ce este viața?

O înșiruire de momente prețioase de care profităm la maximum sau doar zgomot de fundal?

Cam atât și despre acest film căruia mă văd nevoit să-i cumpăr un flacon cu 6 pilule că mai mult de atât duce la dependență.

3 out of 5 stars (3 / 5)

YouTube #shorts:

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Marocco

Marocco

Trebuia să-mi clătesc ochii cu un film românesc mai cu viziune artistică după ce am …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *