Știți proverbul cu chelul și tichia de mărgăritar? Așa am dat eu peste La belva (The beast), un film italian de pe Netflix. Ah, este prima producție din Cizmă care nimerește sub bisturiul meu cinefil.
Vine din Cizmă, dar o fi și cizmă?
Filmul poate fi, cel mai simplu, caracterizat prin două cuvinte: Taken italian.
Și cu asta basta, recenzia se finito.
Eh, nici chiar așa, ceva, ceva trebuie să bălmăjesc despre el dacă tot mi-a picat drag la retină, nu de alta, dar dulcele grai latin mi-a adus aminte de anii copilăriei când căscam gura la Rai 1 la filme meseriașe americane dublate în italiană din care nu pricepeam nimic, dar din lipsă de altceva mergeau brici, că de alea bulgărești mă săturasem.
În La belva îl avem pe Leonida Riva (prenume potrivit, asemănător celui din 300), un fost soldat cu multe probleme, dar multe de tot, sub tărtăcuță, pentru care viața în civilie este un chin ce poate fi cuantificat prin grămezile de pastile pe care le aruncă pe gât pentru a uita un trecut tumultuos și contondent. Familia s-a cărăbănit din apropierea lui, dar omul tot mai dă câte-o tură să o vadă pe fiică-sa la câte-un meci sau să facă un concurs de ocheade animalice cu fiul adolescentin.
Din neant, fiica Teresa este răpită și este clar ce mare eroare de judecată au produs nefericiții că au subtilizat fata unui fost soldat care abia aștepta un motiv să-și dezlănțuie furia greu de măsurat care îi clocotea în suflet.
La belva este un film necomplicat, care nu face ocolișuri filozofice sau introspecții psihologice, este exact ceea ce transmite titlul, o bestie de neoprit.
Imaginați-vă premisa din primul Taken (ăla bun), dar combinat cu violența din John Wick și rezultă La belva, un film brutal în care personajul principal nu are nimic de pierdut, nu se teme de moarte și nu nimic nu-l poate opri în demersul lui de a-și salva fata din labele răufăcătorilor.
Este scenariul lipsit de orice mânjeală de originalitate sau impredictibilitate? Cu siguranță că da. Însă La belva este un film decent spre bun pentru că oferă ceea ce așteptam de la un asemenea titlu, este ceea ce trebuie.
Leonida este un personaj bine închegat care emană teroare prin toți porii, dacă l-ai pune într-o coridă cu 10 tauri enervați, i-ar mânca de vii fără să spargă o broboană de sudoare. Așa că pe capul răilor se prăvălește iadul sub forma unei ploi torențiale de pumni.
Și filmul reușește, atât prin modul de filmare, cât și prin editarea reușită, să transmită tăria pumnilor, să simți că atunci când Leonida lovește, se declanșează cutremurul, chiar mi-a adus aminte, pe alocuri, de intensitatea din Mission impossible: Fallout. Leonida nu are nevoie de alte arme, le are pe ale sale din dotare și îi sunt suficiente.
Actorul principal este ales pe sprânceană, arată fioros de la mama natură, dacă îi adaugi și o personalitate explozivă și versată într-ale luptelor, bașca îi cadorisești și cu o rezistență fizică dobândită pe calea cea grea, atunci ai în față o forță umană nestopabilă.
La belva atinge, în treacăt, și eterna problema a PTSD-ului soldaților lăsați la vatră, dar nu atât de mult încât să pară că ne ține o predică învinovățitoare.
Nu stă rău nici la capitolul dramatism în ciuda previzibilității scenariului deloc strălucit, dar beneficiază de momentele clasice care adaugă câteva grame-forță bucifere, iar la revărsarea emoțiilor contribuie și coloana sonoră destul de reușită, cu niște bucăți de muzică numai bune să te înflăcăreze și să cauți rapid cele mai bune scânduri să te apuci de închegat niște sicrie pentru amărâții care vor afla pe propria piele ce înseamnă un tată pe modul turbo-turbat.
Despre La belva nu pot spune că este un film bun, ieșit din comun, dar are momentele sale care-ți oferă satisfacție și un personaj pe cât de deraiat în căpșor, pe atât de uman și chiar aș vrea să-l văd într-un sequel în care să se dezlănțuie cu adevărat pentru, că în ciuda masacrului pe care-l lasă în urmă, Leonida pare că poate și mai mult de atât.
Concluzia este simplă și ea: The belva este un film decent căruia îi iau de la farmacie 7 pilule psihotrope.
(3,5 / 5)Trailer: