Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cu Once upon a time in Hollywood Quentin Tarantino își bate al nouălea cui în coșciugul filmografiei sale, apropiindu-se de baremul de 10, după care a spus că nu va mai regiza.
Cum o fi cuiul ăsta? Unul ruginit, care te infectează, sau unul metaforic, strălucitor, care te ridică pe culmi nebănuite?
Filmul urmărește o mică bucată din viața unui actor interpretat de Leonardo DiCaprio care este Rick Dalton, fost băiat de aur al Hollywood-ului, ce a jucat în multe filme de succes și chiar și într-un serial cu cowboy care a fermecat America, dar care a trecut de perioada tinereții și este dat la o parte, alții mai tineri și mai șarmanți făcând coadă să-i ia locul.
Alături de el, la bine și la greu, este Cliff (Brad Pitt), un cascador care este și dublura actorului în scenele grele, cele cu potențial de accidentare.
Dar în momentul în care se petrece acțiunea filmului Cliff este mai mult un valet personal care-l scoate din belele pe Rick.
Mai avem și alte fire narative, unele secundare, care se mai împiedică prin cadru când și când, că filmul este de durată, trece de 2 ore jumătate, dar nu cred că are rost să le înșir aici și să umplu pagina de pomană.
Nici nu știu dacă Once upon a time in Hollywood are o poveste anume, este doar o radiografie fidelă a deceniului 7, cu personaje fictive plasate în jurul unor evenimente reale, cu un Rick Dalton care se zbate să-și salveze bruma de carieră rămasă, încercând de la roluri de personaj negativ, deși toată lumea îl știe de erou, până la roluri în westernuri italiene.
Cam la asta se reduce filmul, o bucată din modul în care viața actorilor decurge, cu bune și, mai ales, cu rele.
Vreo 2 ore nu se întâmplă nimic. Și când zic nimic, nu exagerez. Bine, nimic interesant, că așa pe ecran se perindă la nesfârșit scene în care au loc filmări, secvențe în care asistăm la tehnica film în film, în care noi urmăream personaje dintr-un film care, la rândul lor, se uitau la un film și, implicit, și noi vedeam 2 filme în același timp.
Scenariul este lipsit de o structură coerentă, dacă amesteci gigabiții filmului și reașezi scenele într-o altă ordine, nu se vor schimba prea multe, ar ieși același film. Uneori asta este un lucru bun, alteori nu.
Once upon a time in Hollywood nu are o curgere clasică a poveștii, nu are o intrigă care să propulseze personajele spre o anume misiune. Nu există un MacGuffin cum era valiza din Pulp fiction.
Filmul se învârte în jurul cozii timp de 2 ore, iar finalul este unul pur tarantinesc, cu violență exagerată specifică regizorului care a făcut deliciul publicului.
Înțeleg că filmul este o declarație de dragoste din partea lui Quentin Tarantino adresată perioade romantice a Hollywoodului, dar asta nu înseamnă automat că trebuie să îl ridic în slăvi
Au fost destule elemente care mi-au plăcut, printre care se numără dialogul, unul inteligent, cu substrat, profund, presărat cu mesaje subliminale, dar povestea efectivă este inexistentă. Pleacă de la nimic și timp de peste 2 ore se duce spre nimic.
Poate alții îi vor găsi fermecător, dar pe mine nu m-a atins atât de mult. Fiind prea tânăr pentru a prinde acea perioadă, nu m-a lovit nostalgia prea rău, deși este clar că filmul marșează foarte mult pe acest aspect pentru că se folosește de multe nume celebre de personalități din acea vreme din lumea filmului precum Bruce Lee sau Roman Polanski.
În schimb Once upon a time in Hollywood impresionează prin alte elemente, pe lângă dialogul delicios pe alocuri, avem parte de-o distribuție de senzație, o imagine superbă ce recrează atmosfera acelei perioade, o actorie excelentă, destulă comedie reușită și niscai violență exacerbată.
Apropo de actorie, filmul este doldora de cameo-uri ale unor obișnuiți ai filmelor lui Tarantino, dar apare și un actor ce cu siguranță va aduce tristețe în inimile oamenilor.
Leonardo DiCaprio face un rol magnific, al actorului aflat la finalul perioadei de glorie și care este obligat să joace în toate porcăriile pentru a-și permite stilul luxos cu care s-a obișnuit în timpul perioadei de glorie. Parcă se simte un iz de nominalizare la Oscar.
Este o plăcere să-i vezi interacționând pe Leonardo DiCaprio și Brad Pitt, doi granzi ai cinematografiei contemporane, nimic de comentat aici.
Dar toate aceste elemente pozitive adunate grămadă nu fac un film bun dacă nu există și o poveste interesantă. Și pentru mine filmul nu a avut așa ceva.
Am înțeles ideea generală a filmului, măiestria din spatele camerelor de filmat, talentul impresionant din fața camerelor de filmat, apreciez dialogul inteligent și atmosfera destul de relaxată, chiar dacă USA stătea pe un butoi cu pulbere în acea vreme (de fapt, când nu a stat America pe un astfel de butoi), dar filmul nu mi-a plăcut în mod special.
Am o vagă impresie că Once upon a time in Hollywood nu este criticat la capacitate maximă din cauza poveștii mediocre doar pentru că poartă pecetea lui Tarantino.
Este departe de un Pulp fiction, Inglourious basterds sau Django unchained, filme în care chiar se întâmplă ceva care împinge povestea, care dă un sens acțiunilor personajelor, care capta interesul spectatorului nerăbdător să afle ce urmează să se întâmple, care ducea filmul spre o finalitate.
Mai adaug că un fir narativ, nu spun care, deși este ușor să vă dați seama, este absolut de pomană, cu el sau fără el Once upon in time in Hollywood ar fi fost fix același.
Mi s-a părut un pic mai bun decât Hateful eight, dar nu cu mult, așa că îi dau un 7.
Dacă nici ăsta nu m-a dat spate, deși aveam mari așteptări de la film, din punct de vedere al filmelor cu ștaif lansate, pot spune că vara lui 2019 a fost cea mai slabă de când dau importantă fenomenului.
(3,5 / 5)
Trailer:
