The lost daughter

The lost daughter și-a luat bilet de vacanță pe Netflix și această dramă a pescuit 3 nominalizări la Oscar, scenariu adaptat și, culmea, pentru rol feminin principal și rol feminin secundar, deși rolul interpretat este al aceluiași personaj.

🎬 Premisă

Leda (Olivia Colman – The favourite) este o profesoară ce se apropie cu pași repezi de poarta etății de jumătate de secol, așa că se răsfață cu o vacanță în Grecia, la un resort probabil extrem de scump, că-i cam pustiu pe acolo.

Luată în primire de Lyle (Ed Harris – The rock), omul bun la toate, i se promite că va avea parte de o vacanță relaxantă și lipsită de orice deranjamente la capitolul zen.

Liniștea ei pe plaja parcă părăsită nu durează foarte mult pentru că este invadată de o familie din sânul căreia se remarcă Nina (Dakota Johnson – The Peanut Butter Falcon), o tânără ce cară după ea o puștoaică năzdrăvană și zvăpăiată.

Aparent, vederea acestei familii trezește amintiri profund traumatizante în mintea personajului principal Leda încât mergem în trecut, prin flashback-uri, să o vedem pe tânăra Leda (Jessie Buckley – The courier) cum presta pe atunci în rolul ei de mamă.

💭 Comentariu

The lost daughter sare între trecut și prezent și… să mor de am priceput ceva.

O fi bună cartea după care a fost realizat filmul, dar The lost daughter m-a pierdut pe drum pentru că nu se întâmplă absolut nimic interesant în acest film ce concurează la capitolul plictiseală cu Drive my car, dar măcar are o oră în minus la durată, iar în cel japonez de bine, de rău, moare cineva.

Timp de 2 ore am văzut-o pe Olivia Colman cum se jelește amintindu-și de tinerețea în care Jessie Buckley se jelea că-i nasol să crești 2 copii.

Bre nene, da` se jelesc de parcă a avea grijă de 2 copii este cea mai diabolică sarcină chinuitoare pe care cineva o poate primi, asta arătând cât de sensibilă și leneșă a devenit societatea care se vaită din toți rărunchii când dă de un dram de responsabilitate.

Apăi dacă la 2 puradei te vaiți, pirandele care merg după ele cu câte o echipă de fotbal, cu tot cu rezerve, ce să mai zică? Le dăm medalii de mame eroine?

Filmul n-are cap, n-are coadă, începe vag și se termină-n ceață, n-am înțeles ce vrea de la viața mea.

Să o compătimesc pe vițica tânără care are impresia că-i dreptul ei să fie egoistă și că este în regulă să-și neglijeze fetele cât își ciufulește popândăul pe unde apucă?

Sau să rezonez la unison cu bovina bătrână care rememorează prostiile pe care le-a făcut în tinerețe, dar alege să se comporte acum la fel de stupid ca atunci?

Personajul pe care se concentrează filmul este unul abject, puteți să vă dați cu capul de toți pereții, n-aveți cum să mă convingeți că trebuie să îi înțeleg nevoile personale și greutățile vieții, ai ales să faci copii, ghinion, copilul este (și) un sacrificiu, nu poți să te fofilezi de la responsabilități.

Leda este un personaj reprobabil, care ia aceleași decizii tâmpe în toate stadiile vieții sale, semn că, deși cugetă la greșelile trecutului, n-a învățat nimic din ele și le repetă și la maturitate atunci când, chipurile, ar trebui să fii mai înțelept.

O fi vreun semnal de alarmă tras de regizoarea Maggie Gyllenhaal (The Dark Knight), care a și scris scenariul, că nu toate mamele sunt cu țiglele din reclame bine plasate pe acoperiș, dar parcă prea o victimizează pe Leda și vrea să-i plângem de milă că nu mai poate să-și despice piersicuța suculentă că o tot deranjează cele mici.

Am priceput filmul, că nu-s tâmp, nici nu-i foarte subtil, cu contrastul dintre clima caldă a Greciei și răcoarea polară din sufletul personajului Leda, voind parcă să ne arate că există două fețe opozante ale unei monede, dar pe mine m-a lăsat rece povestea.

Chiar dacă sunt momente din astea, mai artsy, cu gesturi abstracte care te lasă perplex și nu par importante la prima vedere, dar luate la puricat și analizându-le cu lupă de filozof amator, le dai alte interpretări fandosite, The lost daughter n-are acel miez cerebral care să mă facă să devin și să rămân interesat de poveste.

Nici măcar actoria nu-i cine știe, că actrițele n-au avut material plin de substanță cu care să lucreze, în mare parte Olivia Colman doar belește ochii de pe șezlong la turiștii care se dădeau huța-huța pe nisip, iar Jessie Buckley tot căuta pe cineva să-i tundă tufișul, ignorând țipetele copiilor. Or fi semnificații mai adânci în asemenea interpretări, dar n-am echipamentul de scufundări să mă dau mai la fundul poveștii să le pricep.

Amu` ce facem? O dăm în sindromul Meryl Streep cu Olivia Colman? În orice film apare, hop, o lovim cu o nominalizare la Oscar, fie că merită, fie că nu merită?

Mai degrabă The lost daughter funcționează ca o reclamă eficientă la prezervative, că la cum sunt portretizați copiii aici, ca niște mașini neobosite generatoare de urlete infinite, îți taie tot cheful de a avea procrea moștenitori.

Ca un prim efort regizoral, The lost daughter este un film competent din punct de vedere tehnic, bine încropit, ce să cârcotesc aici? Că nu am ce, plajele-s faine, costumele de baie la fel, nisipu-i fin și peisajele frumoase.

Că există un moment în startul filmului în care se face beznă în 2 minute, că este lovită Leda de un con și are o rană de zici că i-a căzut în cârcă o cărămidă de la etajul 10, mai este o chestie care mi-a sărit în ochi, legată de întinsul pe plajă, dar nu știu dacă-i scăpare la editare sau ceva flatulație filozofică, să zicem că treacă meargă, greșesc alții cu zeci de filme la activ, darămite o debutantă.

🏆 Verdict

Neah, nu m-a prins deloc în mrejele sale acest film, premisă banală, crunt de banală, peliculă realizată în mod clar doar pentru a arunca undița în balta lui Oscar, poate pescuiește ceva.

Cum a fost la fel de plictisitor ca Drive my car, dar cu o oră mai scurt, pentru The lost daughter mă fac mărinimos și-i cumpăr 5 înghețate.

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Enough

Poftim surpriză cu acest film, nici eu nu mă așteptam să-l revăd, dar Enough m-a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.