Dacă n-ați auzit de The rhythm section stați pe treaba voastră, nu aveți nicio vină, mai nimeni nu a auzit de el. De văzut, nici atât.
Având-o în rol principal pe Blake Lively (The shallows, A simple favor) m-am gândit că dacă filmul o să fie nașpa, măcar am cu ce-mi clăti ochii.
De principiu, The rhythm section se vrea a fi un revenge movie în care Stephanie (Blake Lively) dorește răzbunare pe un bombardier (în sensul cel mai literal al cuvântului) care a prăpădit un ditamai avionul în care se afla familia protagonistei care, noroc pe ea, nu s-a sinchisit să se urce în el deși avea bilet.
Filmul este o adaptare după un roman, dar premisa, așa simplă cum este, devine retardată în momentul în care aflăm în ce stadiu se află Stephanie și cum ajunge să se gândească la răzbunare.
Dragii mei, după tragedie Stephanie devine o curvă drogată ce abia se ține în genunchi să-și facă meseria infamă, o suflă vântul de pe picioare dacă nu-și trage hanoracul pe ea și un nene jurnalist se gândește că i-ar fi de mare ajutor o drogată ratată în demersul lui de a descoperi adevărul din spatele mușamalizării întregii nenorociri.
Urmează jumătate de an de antrenament și voila, drogata noastră pe care o flatulație mai zgomotoasă îi dădea un infarct devine o asasină amatoare și cam împiedicată, dar eficientă, făcându-și până la urmă treaba.
Vai, vai, vai, cât de prost este The rhythm section, nu este nici dramă și nu este nici acțiune.
Pe lângă faptul că trebuie să înghițim gălușca expirată că o pișpirie de muiere prin al cărui sânge curge zeamă de droguri și sămânță de boală cu transmitere sexuală devine în jumătate de an ce altora le ia ani întregi de antrenament, filmul ne bombardează cu multe prim-planuri ale feței bătute de soartă, și nu numai, scoasă la înaintare de Blake Lively.
Într-adevăr, la partea de actorie Blake Lively ia cu brio examenul, privirea ei de câine lăsat în ploaie și postura de curcă bătută transmit durere imensă generată de pierderea familiei, dar cam atât. La asta se rezumă filmul.
Povestea se vrea îmbârligată, dar tot ce reușește este să devină tot mai implauzibilă odată cu trecerea timpului, iar previzibilul stă pitit după fiecare colț și vrea să ne surprindă, dar eșuează lamentabil, fiind, ei bine, previzibil.
Avem și un simulacru de acțiune sub forma unor așa-zise lupte, dar mai bine se lipsea de acest element, pentru că The rhythm section mai mult s-a făcut de râs cu bătăile din film.
Măcar la un Atomic blonde, Furie sau Maria, filme recente cu domnițe bătăușe, personajul principal are destulă vechime în zdrobit țestele inamicilor, nu ca aici unde Stephanie cu jumătate de an în urmă zdrobea nu țeste cu pumni, ci cocoșei cu gurița.
Nu este nimic incitant în film care să atragă spectatorul, The rhythm section a crezut că dacă ne bagă pe sub nas placa asta cu drama generată de un atentat terorist și aruncă în prim-plan o (h)eroină cu multe probleme, dar cu simțământ puternic de răzbunare, gata, s-a copt un film de succes.
Nici nu știu de ce a costat 50 de milioane de dolari, de banii ăștia făceau 3-4 filme de cafteală adevărată și cu siguranță ar fi încasat mai mult decât cele nici 6 milioane de dolari adunate de film. De fapt, The rhythm section este filmul cu cel mai prost prim weekend la încasări pentru un film lansat în peste 3000 de ecrane în America de Nord cu 2,8 milioane de dolari.
Cu siguranță filmul nu este atât de prost încât să fie demn de un asemenea record nedorit, dar nici nu mă sinchisesc să îi dau mai mult de un 3.
M-am înșelat și când am crezut că poate să fie filmul cât prost, că măcar mă delectez, ca un porc misogin ce sunt, căscând ochii la Blake Lively și visându-mă Ryan Reynolds. Dar în tot filmul Blake Lively este bătută non-stop, cu ochii umflați, cu urme de violență pe tot corpul, The rhythm section furându-mi și plăcerea asta.
Nu mai zic ce literă are cromozomul care a regizat filmul, că apoi îmi ies vorbe. Săracii producători, credeau că au pus mâna pe-o franciză cu multe filme. Da, cum să nu. Poate dacă livrau un film bun.
(1,5 / 5)
Trailer: