A fistful of dollars

Pe vremea când mai nimeni nu știa cine-i Clint Eastwood a apărut A fistful of dollars (Per un pugno di dollari), un film regizat de Sergio Leone (sub pseudonimul Bob Robertson) care avea să aducă pe marile ecrane un nou gen, spaghetti western.

Un remake neoficial al filmului Yojimbo, A fistful of dollars îl prezintă publicului pe Man with no name, deși la un moment i se spune Joe, interpretat de Clint Eastwood (Unforgiven), un actor destul de necunoscut care avea doar 34 de ani în 1964 (pff, și omul încă mai lucrează, are un film pe țeavă la 91 de ani).

Personajul jucat de el este un călător prin deșertul arid al Vestului Sălbatic, cu catârul (The mule) între picioare și poncho-ul pe umeri, ce se pripășește să ia o gură de apă prin zona mexicană, în prăfuitul San Miguel, sătuc de graniță împărțit între 2 bande rivale.

Filmul este corect din punct de vedere politic, pe de o parte avem gașca lui Baxter (americană), ce se ocupă cu traficul de arme, pe de altă parte, avem banda lui Rojo (mexicană), care o arde cu contrabanda de alcool, deci răi și unii și alții, nu doar o parte a zidului neconstruit.

Ghinionul ambelor facțiuni ilicite se numește Joe care cade la mijloc, fix la timp să provoace un haos divin în rândul nelegiuiților.

A fistful of dollars este un western comercial pe care n-ai cum să nu-l placi pentru că are toate elementele caracteristice unui film distractiv, dar este lipsit de seriozitatea filozofică, de dramele apăsătoare și de temele mai profunde care sunt regăsite în filme aclamate precum Shane sau High noon.

Aici nu ai multe de făcut, decât să-l urmărești pe Clint Eastwood cu țigara-n colțul gurii cum face prăpăd dintre prostovanii care au impresia că nimeni nu este mai presus de ei.

Sincer, aici actorul face tot filmul, pentru că acțiunea ca acțiune, nu iese cu nimic în evidență, avem împușcături cu duiumul, dueluri tensionate, chiar și niște secvențe explozive la propriu, nu doar la figurat, dar nimic care să mă facă să exclam: „Da domne, așa ceva n-am mai văzut!”

Dar eroul nostru este sarea și piperul filmului, fiind, cum ar zice marele gânditor cu șerpii: „a cool motherfucker”. De la atitudinea relaxată și încrezătoare, până la vorba calmă, de la replicile frugale, cu tâlc, până la privirea de invincibil, Clint Eastwood revarsă oceane de șarm într-un peisaj arid, fiind un personaj la văzul căruia fetele se topesc, fiind un dur, dar sensibil și inteligent, iar masculii l-ar vrea mort pentru că este, ei bine, dur, dar sensibil și inteligent, fix ce nu-s ceilalți purtători de pinteni din film.

Doar simpla lui apariție în scenă este suficientă să te atenționeze că urmează să se petreacă nasoleli pentru zevzecii care nu pricepeau că omu-i pus pe treabă și că sub pălăria de cowboy rotițele cenușii se învârt de mama focului, nefiind ruginite ca ale scuipătorilor de tutun.

Puteam să-l urmăresc 90 de minute pe Clint cum aruncă niște priviri săgetătoare mocofanilor americani și mexicani și tot eram mulțumit pentru că aici rezidă farmecul din A fistful of dollars, în coolness-ul protagonistului. Cine l-a ales pentru acest rol merită 10 statuete Oscar pentru că nu există actor mai potrivit pentru un asemenea rol, parcă nici John Wayne nu avea acest farmec ireproductibil.

Amu` după atâtea laude, mi s-a uscat gâtul și trebuie să scuip și ceva reproșuri, acțiunea este cam caricaturală, nu prea pui botul că un om poate nimeri atât de bine ținte în mișcare cu atâta lejeritate, împușcații cădeau în cele mai amuzante poziții, se simțea că se prăbușesc din senin, ca la un ordin venit din partea regizorului, și nu într-un mod fluent, mai ales că picau fără să aibă vreo rană evidentă. Puteau cumpăra și ei niște bulion, niște ketchup, că totuși gloanțele alea lasă și ele ceva urme. Scenele de acțiune erau atât incitante, cât și neverosimile, dar nu pot să critic prea mult acest aspect, it is what it is.

Aș fi preferat și dacă scenariul nu prezenta prea amănunțit o chestie care are importanță în final, oricum era previzibilă, dar prea ți-o aruncă în față, puteam să deduc și singur ce urmează să se petreacă, și asta a tăiat un pic din tensiunea duelului de final.

Și cum pot să nu fac referire la coloana sonoră semnată de regretatul Ennio Morricone (care ne-a părăsit în blestematul an 2020), coloană sonoră ce este chintesența filmelor western? De la primele acorduri ai deja un reflex pavlovian, creierul fiind imediat în gardă, simțind că se apropie niște dueluri pe cinste.

Filmul are și niște replici absolut delicioase gen: Ai venit în San Miguel să te îmbogățești? Ai noroc, cine n-a murit, s-a îmbogățit (în condițiile în care pompele funebre nu mai făceau față cererii de sicrie).

Momentan, pentru A fistful of dollars pregătesc 8 coșciuge, vreau să văd și celelalte 2 filme din această pseudo-trilogie pentru a-mi forma o opinie definitivă.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Snake Eyes

Snake Eyes ne propune o incursiune în universul G.I. Joe, dar se rupe de filmele …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *