Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
1984
După o pauză de un an Oscar a revenit la un film epopee de trei ore, de data asta o biografie (semi fictivă) a lui Mozart intitulată Amadeus.
Nici n-a luat multe premii, „decât‟ opt, fiind aproape să reușească Big 5, dar n-a avut actriță în rol principal.
🎬 Amadeus – Premisă
Povestea începe cu un Salieri bătrân (F. Murray Abraham – How to train your dragon: The hidden world) care dă cu cușma de pământ urlând că el l-a ucis pe Mozart, deși săracul era mort de câteva decenii.
Cum era clar că n-are toate notele muzicale așezate cum trebuie, îi este adus un popă să se spovedească.
Și uite așa ascultăm și vedem viața lui Mozart din perspectiva unui Salieri care și-a luat cămașa invers.
Totuși, nu cred că aveți pretenția de la mine să vă narez ce se întâmplă în acest film deoarece este de la sine înțeles că vor urmări preamărirea rapidă a genialului compozitor, preamărire urmată de o prăbușire la fel de subită.
Este vreo surpriză pentru cineva că a murit la vârsta de aproape 36 de ani?
💭 Amadeus – Comentariu 🍿
Mi se rupea inima de durere pregătindu-mă sufletește să stau țeapăn trei ore în fața ecranului pentru a urmări un film cu și despre muzică simfonică și mă așteptam la o tortură de nesuportat.
Însă nici nu am simțit când a trecut timpul deoarece am fost atât de fascinat de această producție încât eternitatea mi s-a părut că s-a contractat, atât de repede s-a terminat Amadeus.
Filmul se concentrează în special pe rivalitatea istorică dintre două nume legendare ale muzicii clasice.
Pe de o parte îl avem pe Salieri, un personaj sobru, serios, dedicat artei sale și care trudește din greu pentru a compune ceva.
Pe de altă parte, iată-l pe Mozart (Tom Hulce), tânărul exuberant, jovial, vulgar, un talent nativ în a cărui minte se cuibăresc mai multe capodopere simultan fără a depune vreun efort anume.
Gelozia lui Salieri ne arată că invidia roade și macină chiar și în cele mai înalte cercuri ale aristocrației.
Indiferent de nivelul de cultură și educație, când vezi pe cineva mai talentat te apucă pandaliile primordiale adânc ascunse în subconștient.
Chiar dacă știam, mai de departe, istoria lui Mozart și filmul ficționalizează destul de mult, dar nu într-atât încât să schimbe sensul poveștii, am rămas captivat de scenele care se desfășurau pe ecran cu o viteză uimitoare.
În ciuda faptului că durează fix trei ore (că văzui Director`s cut), ritmul din Amadeus este unul rapid și uniform, nu există timpi morți sau partituri false, totul decurge lin și fluent, ceea ce reprezintă un mare plus pentru film.
Amadeus prezintă o poveste incredibil de tristă, aproape depresivă dar, în același timp, și destul de hazlie pentru că Mozart era un personaj excentric, cu un râs gogoman, care iubea petrecerile și nu se comporta deloc conform cutumelor societale.
Mă uitam cu stupoare la ce se petrece pe dreptunghiul magic și constatam că, în afară de costumele alambicate și perucile albe, nu s-au schimbat prea multe în societatea noastră.
În continuare cei puternici ajunși sus prin diverse împrejurări îi sapă pe cei mai talentați care le amenință supremația, iar politicul dictează, taie și spânzură, chit că se bazează pe logică sau pe vendete personale.
Juxtapunerea unor cadre total opuse în aceeași scenă a dus la crearea unei atmosfere stranii accentuată și de conflictul intens dintre Salieri și Mozart care-l face pe cel dintre Recorder și Marian Godină să pălească în intensitate, interes și, mai ales, intelect.
Iertați-mă că o iau alandala pe câmpiile narative și sar de la una la alta, dar trebuie să-mi aștern ideile așa cum îmi vin, că apoi îmi ies din minte.
Am asistat la un moment dat, spre final, la una dintre cele mai captivante secvențe cerebrale din câte am văzut în toate filmele pe care le-am văzut până acum, cu o construcție regizorală genială care m-a transportat într-un alt tărâm.
Nu spulber secretul, dar se referă la compunerea unei bucăți muzicale celebre cu o semnificație macabră, o scenă care m-a terminat psihic dar, în același timp, m-a înălțat spiritual prin modul în care a fost creionată de Milos Forman (One flew over the cuckoo`s nest).
Tehnic este magnific, se bazează pe contrastul dintre opulența regală, una greu de închipuit, trebuie să o vedeți pentru a o crede, și mizeria cotidiană, a omului de rând.
Deși aici Mozart nu este un oarecare, dar îi lipsește educația financiară și crapă de foame, că de sete sigur nu, fiind foarte risipitor și cheltuind ceva ce nu are.
Aș folosi niște termeni muzicali să fiu în ton cu tema filmului, dar nu mă pricep, așa că recurg la cuvinte simple cum ar fi măiastră.
Așa este interpretarea celor doi actori, de o perfecțiune sublimă, F. Murray Abraham a luat Oscar pentru rol principal, în timp ce Tom Hulce a fost nominalizat în aceeași categorie.
Unul este metodic, acționează sistematic, strategic, rece chiar, în timp ce celălalt este flamboaiant și arde repede și puternic, ca o flacără când se ia curentul.
Și a mai rămas să aștern câteva cuvinte despre coloana sonoră. Oare mai este cazul să menționez că Amadeus, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, beneficiază de „cea mai‟ grandioasă muzică pe care a mirosit-o vreodată vreun film?
Cu tot respectul pentru marii compozitori de film, nimic nu se compară cu mirobolantele creații divine ale lui Mozart.
Este un film care te cultivă muzical, și nu exagerez, chiar dacă nu mă împinge să mă apuc acum să ascult numai simfonii ca urmare a vizionării producției, m-a făcut să înțeleg diferența dintre muzică adevărată și zgomot comercial.
Tot Topul 100 Billboard dintr-un an la un loc și tot nu face cât o jumătate de ciornă pe care Mozart și-a așternut câteva note născute din mintea lui fantastică.
Atunci era pasiune mistuitoare, dorința de a crea perfecțiunea auditivă, de a atinge desăvârșirea divină, de a ajunge la porțile raiului pe aripile unei simfonii excepționale.
Acum este doar bunți, bunți, smack that ass, eat my pussy, suck me bitch, pumnii mei minte nu are și voci modificate digital.
Ca amănunt interesant, că-i în tema filmului, coordonatorul muzical al peliculei s-a numit Strauss, John Strauss, aproape de Johann Strauss.
🏆 Amadeus – Verdict 👍 sau 👎
Nu știu cât de atractiv poate fi acest film în general, că și eu am avut dubiile mele cu privire la capacitatea lui de a mă fermeca, dar iată-mă aici oferindu-i ofrande și ridicându-l în slăvi.
Chiar nu am ce reproșuri să-i aduc pentru că toate sunt la locul lor.
Poate doar că-i în engleză, deși se tot pomenește de germană și se folosește foarte des herr, ceea ce zgârie un pic timpanul.
Însă în rest, imagine, muzică, poveste, actorie, regie, totul este de vis.
Și coșmar în același timp, dovedind că indiferent cât de talentat ești, dacă nu ești și serios și o arzi în excese, vei fi pedepsit crunt și repede de un destin nemilos.
Este pilda unui om născut prodigios, care a trăit ca un geniu, dar s-a stins în mizerie și a fost îngropat ca un ciumat, deși merita, evident, cu totul și cu totul alt sfârșit.
Dar cine poate ști dacă nu cumva talentul i s-ar fi risipit în cazul unei vieți îndelungate și după vârsta de 40 de ani ar fi compus numai bălării care i-ar fi întinat moștenirea de până atunci.
Sunt primul consternat de cum voi finaliza acest comentariu destul de lung pentru Amadeus, dar n-am de ales, mă ridic în picioare, aplaud de mi se înroșesc palmele și cer de 10 ori bis.
Unii ar spune că filmul nu este conform în totalitate cu realitatea, dar eu contracarez cu argumentul că toată istorisirea este spusă de către Salieri care era cam dus cu pluta, deci amănuntele sunt distorsionate din cauza unei memorii șubrede.
Pentru cine are rezistență în el recomand tripleta Gandhi-Amadeus-Oppenheimer, fiecare de câte trei ore, fiecare fiind un film biografic, fiecare total diferit de celelalte, spiritualitate-artă-știință.
(5 / 5)
