Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Încă un film despre comunism? Ei bine, Anul Nou care n-a fost zice că da, că încă mai este loc de astfel de producții.
🎬 Anul Nou care n-a fost – Premisă 📖
Suntem plasați temporal în fatidicul decembrie 1989, aproape de Crăciun, când în București se fac pregătiri de sărbători, dar se și trage cu urechea la ce s-a petrecut în Timișoara.
Filmul nu se concentrează pe un singur fir narativ, se încumetă la nu mai puțin de șase, așa că nici nu am ce să comentez despre poveste în ansamblu.
Un securist (Iulian Postelnicu – Libertate), un regizor (Mihai Călin – Metronom), un muncitor (Adrian Văncică – 21 de rubini) și o actriță (Nicoleta Hâncu – Taximetriști) încearcă să facă pe plac partidului prin diverse metode.
Care cu adunatul de triluri ciripitoare numai bune să dea în gât dușmanii republicii, care cu spectacole de varietăți închinate întâiului tovarăș al țării, care cu materiale de propagandă.
Ce se întâmplă cu fiecare în parte, plus încă alte două mini povestioare, urmează să descoperiți și singuri, că mai mult de atât nu pot să dezvălui.
💭 Anul Nou care n-a fost – Comentariu 🍿
Încep cu un preambul destul de lung pentru că trebuie să-mi vărs oful.
Nu înțeleg utilitatea unor asemenea producții sau cui se adresează, nu contează dacă sunt bune sau nu.
Cei tineri nu sunt atrași de așa ceva pentru că oricum nu ar pricepe mare lucru deoarece sunt rememorate timpuri și lipsuri pe care nu le-au cunoscut.
Cei mai în vârstă, care au trăit în comunism, nu cred că mai doresc să li se reamintească prin ce momente cumplite au trecut în ultima parte a tiraniei lui nea Nicu Ceaușescu.
Păstrând proporțiile, oare credeți că evreii ar dori să vadă un film pe an despre Holocaust?
Așadar, pentru cine este filmul?
Sunt la curent cu justificarea supremă conform căreia nu trebuie să uităm trecutul pentru că riscăm să-l repetăm, dar știți ce? Astfel de pelicule nu au efect pentru că DEJA repetăm istoria.
Și azi este comunism, doar că acum este ascuns în haina unei libertăți iluzorii în care ai voie să-ți urli nemulțumirea, dar doar cu autorizație de la instituțiile pe care le blamezi.
Nu doar în România avem parte de implementarea acelorași idei comuniste care te pun cu botul pe labe dacă ai cutezanță să contești puterea sau cine știe ce ideologie falimentară la nivel intelectual.
Doar că acum nu se numește cenzură, se numește cancel culture, se numește corectitudine politică și se numește progresism.
Gata, s-a terminat momentul publicitar și revin la filmul care m-a surprins pentru că nu-i prima oară când iau contact cu el.
Unul dintre firele narative nu mi-a fost deloc străin pentru că este vorba despre Cadoul de Crăciun, un scurtmetraj excelent care a fost înglobat fără cusur în această peliculă.
Deși aparent separate și fără legătură între ele, poveștile (oare 6 să aibă vreo semnificație biblică?) se întrepătrund și cu cât se apropie deznodământul cu atât converg spre un tot unitar.
Mi s-a părut că sunt, totuși, prea multe, câteva fiind de pomană și fără vreun impact major în desfășurarea acțiunii.
Personal, deși au importanța lor luate separat, segmentele cu bătrâna sinucigașă și tânărul fugar puteau fi lejer eliminate fără să influențeze în vreun fel finalul.
Da, ambele redau un anumit tip de teroare comunistă, dar sunt redundante pentru că se regăsesc deja în celelalte povești.
Astfel, ritmul ar fi fost unul fluent, mai închegat și durata ar fi fost redusă ducând la eliminarea unor momente de plictiseală pentru că au existat și porțiuni în care se mergea cu viteza râmei în deșertul arid.
Probabil o să repet ce am scris la Cadoul de Crăciun, dar scenariul a reușit cu mare succes să redea acea atmosferă terifiantă interminabilă în care oamenii obișnuiți erau nevoiți să trăiască.
Frica era mereu ascunsă-n sân pentru că nu știai cine-i securist, cine-i turnător, cine-i de încredere și până și noaptea te temeai ca nu cumva să vorbești prostii în somn și să-ți semnezi condamnarea la moarte.
Practic, oamenii duceau o viață duplicitară pentru că erau obligați să o facă, nu că asta își doreau.
În public erau nevoiți să adopte niște figuri vesele, dar mincinoase, și să toarne elogii la adresa partidului pentru a nu fi luați la ochi ca potențiali subminatori ai ordinii de stat.
În privat erau vărsate frustrările adunate în timpul zilei și uneori refulările erau îndreptate împotriva celor din jur pentru că pe atunci nu existau psihologi pentru orice micro traumă.
Atunci trebuia să procesezi de unul singur greutățile, lipsurile, prefăcătoria și groaza, toate fiind apanajul regimului comunist.
Tocmai din acest tumult sufletesc se nasc și câteva scene amuzante, dar la care am râs cu sughițuri pentru că se știe că românul face haz de necaz și nici că se putea un necaz mai mare de atât.
Umorul este unul absurd și tragicomic, dar există și am rupt câteva zâmbete stinghere pentru că știam că acele glume sunt unele amare care transmit tristețe, nu bucurie.
Probabil stric tastatura de pomană pentru că, mă repet, cei tineri nu vor percuta la această senzație de sfârșit iminent cauzat din te miri orice motiv, iar cei trecuți de-o etate nu mai au nevoie să le fie reanimate astfel de traume.
Pe plan tehnic mă bucur să menționez că filmul este ireproșabil, imaginea și sunetul fiind la cele mai înalte standarde.
A fost uimitoare atenția la detalii, probabil a fost dusă o muncă titanică pentru a recrea stilul acelei perioade, iar rezultatele au fost unele pe măsură.
De la apartamentele mobilate într-un stil inconfundabil până la bibelourile nelipsite din orice casă, de la hainele ponosite pe care le-ar refuza și un om al străzii și până la clădiri gri și triste, filmul m-a teleportat direct în copilărie.
Nu am prins foarte mult din acea perioadă, aveam doar 7 ani jumătate când nea Nicu a fost îngrășat cu fier, dar încă țin minte cozile matinale la umplut sifoane (asta era treaba mea) și mersul sâmbăta la școală.
De regulă, când dau de filme despre care am preconcepția că nu-mi vor fi pe plac, pun mai abitir lupa pe ele în încercarea de a depista diverse erori logice sau de continuitate pe baza cărora să le condamn.
Aici nu am avut sorți de izbândă, fie pentru că nu-mi dădeam seama dacă există elemente anacronistice, fie pentru că totul este redat autentic până în cel mai mic amănunt.
Cât despre sunet ce pot să mai comentez? Poate să fie filmul oricât de bun, dacă gafează în acest compartiment atunci se duce pe apa Dunării toată experiența și gazez producția instantaneu pentru un asemenea chix.
Aici, însă, a fost orgasm auditiv pentru că totul s-a auzit așa cum trebuie, de am putut să consum în liniște floricelele de porumb pentru că, de regulă, la filme românești nu-mi permit asta pentru că ratez dialogurile care oricum se aud ca naiba.
S-a mâncat și proverbiala ciorbă, dar nu din aceea alegorică, nu am avut cadre nesfârșite blocate pe stele sau vreun perete de care să-ți vină să te dai cu capul.
Ritmul a fost ca un metronom, fără timpi morți dedicați unor flatulații cu aere artistice care nu transmit ceva profund, poate doar în mintea regizorului.
Unde aș avea ceva dubii în a lăuda producția este compartimentul actoriei, nu pentru că ar fi interpreții de slabă factură sau că-s partiturile nereușite, dar sunt prea multe personaje.
Nici nu avem protagoniști, toți participanții la această poveste sunt secundari, nu iese cineva în evidență pentru că nu există timp având în vedere numărul mare de fire narative care se îngrămădesc să acapareze lumina reflectoarelor.
Poate să-l scot în evidență pe Văncică, asta doar pentru că deja văzusem mare parte din bucata lui de poveste și eram familiarizat cu jocul său.
Cu toate astea, actorii au reușit să transmită cu mult succes teroarea traumatizată care le conducea existența.
Se vedea pe fața lor că se chinuiau să-și controleze funcțiile eliminatoare de materie nocivă pentru corp. Nu actorii, ci personajele interpretate.
Erau în permanență gata să facă pe ei de frică la vederea unui securist sau a unei foi albe ce se cerea a fi completată cu declarații învinovățitoare sau trădări acuzatoare.
Mi-ar lua prea mult timp să înșir toate numele cunoscute care își fac apariția, chiar și pentru câteva scene, nu țin minte un film românesc cu o distribuție atât de generoasă.
🏆 Anul Nou care n-a fost – Verdict 👍 sau 👎
Recunosc că am intrat la film chitit să-i dau cu pliciul de muște de să-i sară siguranța de la proiector, dar imaginile ce se derulau pe ecran au început, încetul cu încetul, să-mi schimbe părerea.
Scenariul este excelent, iată ceva ce spun FOARTE RAR despre filmele românești, și a reușit să unească armonios cele 6 povești separate care sunt legate unele de altele.
Și, țineți-vă bine, că sunt cel care aștern aceste rânduri, și o fac din proprie inițiativă, finalul filmului este apoteotic, extraordinar, fenomenal, fantastic și alte epitete din aceeași plajă de laude.
Mi s-a făcut pielea de găină când m-am prins către ce se îndreaptă și acesta este elogiul suprem pe care-l pot aduce unui scenariu de film autohton.
La drept vorbind, tot ce se petrece în Anul Nou care n-a fost este inutil pentru că EU știam deja deznodământul, dar personajele nu, asta să zic că a mai tăiat un pic din elan.
M-a deranjat un pic și durata prea lungă a filmului, cu patru fire narative ar fi avut o structură omogenă și un alt impact.
Și să vedeți cât de subiective sunt părerile despre filme, păreri generate de experiența personală, și nu inventez, verdictul meu a crescut cu un punct după ce s-au aprins luminile în sală.
De ce? Pentru că în spatele meu a fost un cuplu de bătrânei simpatici pe care i-am găsit în lacrimi la terminarea proiecției.
Și nu pot să-mi explic de ce, m-a umflat și pe mine plânsul pentru că mi-am dat seama că, dacă pe mine nu m-a afectat prea mult comunismul, încă mai sunt persoane care au coșmaruri veșnice cu acea perioadă.
De aceea am să-i ofer cadou de Crăciun 9 petarde, asta neînsemnând că voi capitula, continui să cred că subiectul comunismului este perimat și că regizorii români ar trebui să-și îndrepte atenția și asupra altor subiecte.
Oricum, fac de pe acum o predicție, cred că Anul Nou care n-a fost va câștiga foarte multe premii la Gopo 2025.
La cele tehnice nu cred că are rival, poate pe la actorie să fie alte pelicule peste, dar în rest nu are cine să atenteze la supremația lui.
Oh, Doamne, acel final!!!! A bubuit la fix!!!
(4,5 / 5)
