Încep anul 2025 la cinema cu Nosferatu, primul film văzut pe marele ecran. Și dacă vă întrebați, ei bine, nu, Blade nu apare.
🎬 Nosferatu – Premisă 📖
Hai că știți povestea, că doar nu v-ați născut acum o săptămână.
Thomas (Nicholas Hoult – Juror #2) este un tânăr ambițios care vrea să-și croiască drum în domeniul imobiliar.
Proaspăt însurățel, miroase o promovare bănoasă care l-ar scoate din sărăcie.
Dar pentru a o obține trebuie să se ducă tocmai la dracu-n praznic, într-o Transilvanie lugubră pentru a lua în primire semnătura contelui Orlok (Bill Skarsgård – Boy kills world).
Deși toate semnele pe care le primește îl îndeamnă să facă rapid cale întoarsă, mirajul banilor este mai puternic decât rațiunea, așa că ajunge la castelul sinistru care duhnește a moarte.
În acest timp, pe soția lui, Ellen (Lily-Rose Depp – Tusk), încep s-o mănânce gândurile negre și coșmarurile nocturne care nu prevestesc deloc bucurii și fericire.
Amu`, sunteți la curent că Orlok are niște pofte carnale mai deosebite, așa că urmează să se petreacă grozăvii macabre.
💭 Nosferatu – Comentariu 🍿
Filmul este devastator de serios, adică fix așa cum trebuie să fie o producție care se ia la trântă cu un vampir sugător de sânge și propovăduitor de molime.
Pot spune că Eggers s-a achitat cu brio de această provocare pentru că nu am primit de foarte multă vreme un astfel de film intens și lugubru.
Ce să mai trag mâța de coadă, din punct de vedere vizual, Nosferatu este magistral.
Se simte din plin mâna de maestru a regizorului care se pricepe de minune să creeze o atmosferă de basm demonic, o feerie satanică, un tărâm morbid unde n-ai pune piciorul nici dacă ai fi putrezit într-un copârșeu.
Aproape fiecare cadru are un farmec îngrozitor, putând fi oricând o copertă pentru un album de muzică gotică.
Simbolistica ocultă este la tot pasul și se inspiră atât din folclorul românesc, cât și din mitologia altor culturi, că nu degeaba se preumblă prin castel trei câini fioroși, ca un mic exemplu.
Dacă vă simțiți prea veseli și tânjiți, din cine știe ce motive, după vreo stare întunecată, atunci acest film este perfect pentru că te apasă atât de mult încât îți iese sufletul prin toate orificiile.
Imaginea este spectaculoasă tocmai prin lipsa de fanfaronade coloristice.
Totul este mânjit cu o paletă de nuanțe murdare și bolnave care-l deprimă până și pe Bacovia în zilele lui în care deja era prea depresiv să se mai gândească la celebrul său pod.
Cât timp a durat filmul, vreo două ore, m-am simțit inconfortabil, parcă aveam un bolovan așezat pe piept și nu putea respira în voie, atât de gâtuit eram de acel vizual putred.
Rămân musafir în ograda tehnicului, pentru că aici excelează filmul, dar mă mut în zona auditivă.
Eram pregătit să dau cu el de pământ, crezând că nu se sinchisește cu autenticitatea, că dacă era vreun Mel Gibson își punea actorii să învețe germana, dar s-a repliat rapid.
Când Thomas ajunge pe meleagurile noastre este întâmpinat de un grai românesc rostit cu o claritate dumnezeiască, iar asta m-a uns pe suflet.
Filmările au ajuns și prin România, ceea ce reprezintă o laudă pentru regizor, nu s-a mulțumit cu un ecran verde și efecte digitale computerizate.
Eh, ce nu mi-a plăcut, dar deloc, a fost aspectul contelui Orlok. Cu mustața lui stufoasă, șuba pe el și cușma-n cap părea mai degrabă un bade cioban hămesit decât un conte bogat ce a făcut un pact cu diavolul.
Într-adevăr, creatura este înfiorătoare prin vorbele horcăite care tună și fulgeră și prin apariția cadaverică de mort deshumat după pomana de 7 săptămâni.
Are o prezență fizică autoritară, ghiersul său cutremură pereții și toate organele interne ți se veștejesc când îți azvârle vreo poruncă la care nu ai voie să comentezi.
Dar nu m-a impresionat deloc, când îi vedeam mustața și șuba, îmi venea să-i cer o bucată de scoacă și niște slănină friptă.
Nu se simte o evoluție în bine față de originalul Nosferatu din 1922 interpretat fantastic de un Max Schreck imbatabil.
Apropo de acel film, nu vă luați după inepțiile debitate cu atâta mândrie ignorantă de un oarecare Godzilla românesc care crede că se pricepe la toate.
NU A FOST primul film de lungmetraj făcut vreodată, asta este o tâmpenie colosală. Până și România avea filme vechi de o decadă când a apărut Nosferatu.
Dacă la vizual filmul este la apogeu, ei bine, povestea este cea care scârțâie destul de mult pentru că este lipsită de originalitate.
Nu aduce vreun suflu proaspăt, doar preia legenda clasică a contelui Orlok, spusă deja de atâtea ori, fără a o modifica prea mult astfel încât să pot spune că este ceva reinventat la ea.
Cum știam ce se va petrece, a lipsit acea oroare surprinzătoare, scenariul urmând cu loialitate firul narativ arhicunoscut.
Sincer, aveam mai multe pretenții de la Eggers la acest capitol, că nu te apuci de Nosferatu doar să vii cu aceeași poveste.
Nu este suficient doar să îmbunătățești aspectul tehnic, trebuie să umbli și la scriitură, să aduci o inovație.
Ce să mai insist pe conflictul dintre obsesia înnebunitoare și iubirea pură, că nu are rost, pe asta se bazează filmul original din 1922 pe care cel de față doar l-a modernizat.
Nu am să vă bat la cap cu ziceri clasice cum că dragostea este cea care domnește peste tot și peste toate și merită orice sacrificiu, chiar și pe cel suprem, că nu vin cu dezvăluiri zguduitoare.
Mi s-a părut că Nosferatu este cel mai comercial film al regizorului, nu are contorsiuni cerebrale și filozofii ancestrale de n-ai habar ce ai văzut, așa cum a fost The lighthouse.
Se duce mai mult spre The Northman, astfel că este accesibil unei audiențe mai numeroase care poate descifra fără mari dificultăți ce se petrece în film.
Se vorbește în cimilituri mistice și proverbe psihologice, dar nimic complex să ai nevoie de doctorate pentru a le înțelege profunzimea simbolică.
Actoria este una numai bună de deochiat, așa că-mi scuip în sân să nu pogor asupra ei niște blesteme greu de dezlegat.
Am fost surprins de alegerea fetei lui Johnny Depp, că n-a avut roluri memorabile până acum, dar a demonstrat că se pricepe la meseria asta.
Mai mult fizic s-a remarcat decât verbal, are niște mișcări corporale de simțeam cum îmi trosnesc oasele văzând-o, așa se contorsionează.
Iar Bill Skarsgård pare născut pentru roluri de acest gen, roluri de monștri traumatizanți care mi-au bântuit copilăria. Este de nerecunoscut ca Orlok, iar vocea lui cu greu mi-o voi scoate din cap.
Există și o interpretare delicioasă, ea venind din partea unui personaj secundar jucat de un actor drag regizorului, cei doi aflându-se deja la a treia colaborare.
Deja știți despre cine este vorba, dar nu voi mai menționa altceva în plus pentru că am să vă las plăcerea de a descoperi singuri respectiva partitură.
🏆 Nosferatu – Verdict 👍 sau 👎?
Este capodopera epică pe care o așteptam din partea unui nume ca Eggers, care este neasemuit când vine vorba de atmosfere măcinătoare de suflete?
Nu prea, pretențiile mele erau unele stratosferice, credeam că va realiza o producție ce va fi pomenită peste ani și ani, dar mă tem că tot Nosferatu din 1922 va rămâne punct de referință.
O fi acest Orlok modern mai apropiat de ideea de conte transilvănean decrepit, dar Orlok-ul tragic de acum peste un secol este unul fantomatic și bine împlântat în conștiința colectivă.
Mi-a plăcut, per ansamblu, filmul pentru că tehnic este o minunăție funebră, fiind greu de crezut că a fost posibil așa ceva cu doar 50 milioane de dolari.
Tematic, însă, nu a reușit să mă excite cerebral pentru s-a folosit de un preludiu al cărui efect s-a disipat în timp.
Mă așteptam să-mi rupă capul prin îmbârligături narative numai bune de interpretat la infinit, nu credeam că-mi va oferi ceva atât de ușor de digerat intelectual.
Dacă vrea să mă cucerească, trebuie să vină cu o abordare deosebită, că nu mă las atât de ușor.
M-au deranjat și anumite scăpări scenaristice, una ar fi că în 1838 nu exista Germania.
De final, înainte să cânte cocoșul matinal, am să ascut 8 țepușe, nu mai este cazul să vă spun la ce sunt folositoare.