Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
La început a fost o idee, apoi a venit The Avengers, visul umed al oricărui iubitor de benzi desenate, filmul care, pe atunci, nimeni nu credea că va fi posibil, că doar cine să se uite la izmenați și verzulii invadând marele ecran?
Eu nu mi-s fan benzi desenate, în afară de Pif, nu cred că am pus mâna pe-o bandă desenată, dar tot eram umed tot și salivam la auzul acestui film.
După ce le-am verificat cărțile de identitate sau pașapoartele în filme individuale, a venit timpul ca eroii noștri să formeze o echipă pentru că Terra este amenințată de o forță devastatoare atrasă de puterea inimaginabilă a Tesseractului recuperat din Captain America: The first Avenger.
Și această amenințare are un chip: Loki (Tom Hiddleston – Kong: Skull Island) care are o armată de Chianti, nu, am greșit, asta e băutură, de Chitauri gata să invadeze Pământul și să înrobească umanitatea.
Dar stai așa, păi Loki nu s-a prăpădit în Thor? Ei aș, Marvel și morții sunt incompatibili.
Așa că Nick Fury (Samuel L. Jackson – The banker), depășit de situație, apelează la cei 6 magnifici pentru a se avânta într-o luptă ce pare pierdută din start.
Nu bre, nu Cei șapte samurai ai lui Akira Kurosawa, ci cei 6 magnifici ai lui Joss Whedon. Știu că-s ridicol, dar trebuie să îi înșir: Captain America (Chris Evans – Knives out), Iron Man (Robert Downey Jr. – Dolittle), Thor (Chris Hemsworth – Extraction), Hulk (Mark Ruffalo – Now you see me 2), Black Widow (Scarlett Johansson – Jojo Rabbit) și Hawkeye (Jeremy Renner – Wind river).
Încă de la primele acorduri ale temei muzicale m-au luat toți fiorii anticipând un spectacol monumental. Dar cum am văzut The Avengers o singură dată acum aproape un deceniu, uitasem că are aproape 2 ore jumătate și că se concentrează foarte mult și pe personaje și, mai ales, pe relația dintre ele.
Individual le cunoaștem pe toate, că am avut anterior 5 filme separate, dar nu știm cum vor și interacționa puse într-un grup. Ei bine, cam pe asta se axează prima parte a filmului, mai puțină acțiune războinică, mai multă ciondăneală semi-amicală între orgolii imense care nu acceptă în ruptul capului să lase de la ei. Tony continuă să fie narcisistul suprem, deși are o inimă mare, Steve își revine rapid în simțuri după somnul de 70 de ani și își asumă rolul de lider cu o moralitate desăvârșită, Thor are aroganța nativă dată de statutul de zeu, iar Bruce fierbe de furie, abia așteptând momentul potrivit să dezlănțuie bestia verde care zace-n ei.
Asta se traduce chiar prin confruntări între cei care ar trebui să ne protejeze de invaziile extraterestre, lucru care m-a luat prin surprindere (am memoria scurtă), dar care m-a și amuzat teribil, cunoscut fiind stilul Marvel de a slobozi glume când este situația mai gravă. Dar aici, fiind pentru prima oară când vedem personajele la aceeași masă, nu m-a deranjat prea mult.
Dar oricât de eroi sunt ei, liantul care întărește acest amestec heteroclit este antagonistul Loki, un personaj negativ care emană o carismă atât de strălucitoare încât te cucerește iremediabil. N-are el o motivație la care să achiesezi, că vrea doar să cucerească Pământul pentru că poate și pentru că i se pare că furnicile umane sunt construite genetic pentru sclavie, dar interpretarea mirifică a lui Tom Hiddleston face toți banii. Este scena lui și strălucește din plin. În Thor nu prea a avut loc să iasă în evidență, dar aici îi eclipsează pe toți. Poate doar Thanos să fie mai presus de Loki în panteonul antagoniștilor de până acum din MCU, ceilalți pălesc și joacă la copii de grădiniță pe lângă cei doi.
Vorba aia, așa tată, așa fiu.
Scenariul îi dă niște replici pline de elocvență, dar și terifiante prin mesajul transmis, n-ai cum să nu simți aciditatea săgeților trimise către propria noastră ființă, către gândirea noastră mică și plină de nimicnicie meschină, o fi el film cu supereroi, o glumă proastă în viziunea multora, dar povestea este profundă dacă reușești să treci peste absurditatea personajelor care invadează ecranul dacă nu ești deja familiar cu ele.
Și după această perioadă de relaș în care mai râdem, ne mai distrăm, îl mai auzim pe Loki cu câte-un discurs care îngheață temperatura-n cameră, The Avengers trece la acțiune. Și este una mirobolantă în care fiecare supererou își pune aptitudinile la treabă în slujba dreptății pentru a salva în primă fază un Helicarrier, apoi New York-ul și, implicit, întreaga lume.
Este o oră de extaz pur pentru toți geekșii din lume pentru care au meritat miștocărelile din timpul școlii făcute pe seama pasiunii lor dar care acum își râd în pumni, devenind subit puncte de interes în conversații.
Acțiunea capătă valențe SF, se apleacă mai mult spre fantezie decât spre știință pentru că armata lui Loki este formată din creaturi sosite din străfundurile universului, niște pocitanii greu de înfrumusețat până și de cei mai pricepuți mânuitori ai bisturiului estetic. Singurul strâmbat din nas la The Avengers ar fi lipsa de individualitate a viermănoșilor care invadează Pământul, sunt doar carne de tun, toți arată la fel, bălmăjesc indescifrabil și urlă precum ciorumbeii când sare CD-ul cu manele. Ah, plus nelipsita rază ce vine din cer sau se duce către cer, că aparent fiecare film din acest gen trebuie să aibă așa ceva.
În rest, numitorul comun este devastarea la nivel grandios pentru că armele prezente la datorie au un efect distructiv de toată frumusețea, iar orătăniile venite din ceruri au dimensiuni agabaritice și nici cele mai zdravene clădiri nu le opun rezistență. Deci avem parte de un oraș făcut praf și pulbere într-un război total în care forțele combatante se împreunează într-un balet cataclismic.
Nu știu ce aș mai putea scrie despre The Avengers ce nu s-a scris deja, chiar dacă pe ici, pe colo, parcă mai trebuia un pic cizelată povestea, copilul din mine este prea entuziasmat să mai bage-n seamă tonul parcă prea glumeț într-o asemenea situație disperată sau armata indescriptibilă a lui Loki care nu aduce nicio greutate sentimentală conflictului.
Însă este dat dracului The Avengers, știe pe ce butoane să apese și chiar dacă știam momentele culminante, prin punerea lor în scenă, prin alegerea coloanei sonore, prin anumite subtilități emoționante, tot a reușit să mă atingă cu sceptrul la inimioară și să mă facă să suspin atunci când trebuie.
Nu mai pomenesc de actori, de data asta nu avem personaje noi introduse (mint, este una în endcredits scene), iar interpreții eroilor își fac treaba în mod corespunzător, așa cum ne-au obișnuit în precedentele filme. Poate doar să remarc anomalia apariției subite a lui Mark Rufallo în rolul lui Bruce Banner care nu este la același nivel interpretativ ca Edward Norton din The Incredible Hulk.
Despre partea tehnică, numai de bine, scenele de acțiune transmit o senzație de grandoare ce vor fi egalate doar de următoarele filme The Avengers. Deh, când ai bani de îi întorci cu lopata îți permiți să cheltui cu nemiluita pentru a cizela un produs finit excelent. Au băgat o grămadă, dar au și scos pe săturate, filmul încasând 1,5 miliarde de dolari în 2012.
Având în vedere cât am scris și cât l-am lăudat, în contextul filmelor mai ușurele cu supereroi, The Avengers este un triumf fără echivoc, de aceea nu poate primi mai puțin de 10 shaorme cu de toate.
(5 / 5)
