The black phone

După ce s-a lăsat de Doctor Strange, Scott Derrickson s-a apucat de The black phone, un film cu rădăcinile adânc înfipte în beciul genului care l-a făcut celebru pe regizor, adică horror.

 

🎬 Premisă

Filmul ne târăște pe drumul amintirilor, tocmai în perioada imediat de după Jaws, în 1976, la o școală unde copiii fac lucrurile normale pe care le știm cu toții, unii mai populari atrag toată atenția, alții mai pămpălăi și-o fură în permanență.

Din a doua categorie face parte și Finney (Mason Thames), mare amator de rachete, care provine dintr-o familie disfuncțională, mă-sa dă cu mătura prin ceruri, tac-su-i beat și bătăuș, sor-sa are apucături de Mama Omida, dar cu ea se înțelege extrem de bine.

Colac peste pupăză, prin cartier se preumblă una bucată dubă neagră, cu baloane negre, condusă de un nene mascat care ghici ce?

S-a strigat bingo, răpește puradei pubertani chiar ziua în amiaza mare.

Azi unul, mâine altul, se prinde și poliția că are de-a face cu ceva sinistru la mijloc.

Din nefericire, se prinde cam târziu pentru Finney care își găsește loc în infama dubă neagră și, ulterior, într-o pivniță din care nu poate ieși și unde îi ține companie, ta-da, The black phone, un telefon negru nefuncțional.

 

💭 Comentariu

Filmul este destul de lăudat din toate direcțiile, așa că eram cu entuziasmul la cote înalte, că rar dau de un film horror care să mă impresioneze și ăsta părea că se încadrează în rândul nestematelor de groază.

Păcate amărâte, The black phone nu mi-a plăcut pentru că povestea, bazată pe o nuvelă, nu are deloc cine știe ce sâmburi de horror în ea.

Ba chiar este una care m-a lăsat indiferent pentru că nu implică deloc spectatorul în intrigă, este tipul de scenariu care nu îți oferă nimic apetisant intelectual și n-ai altceva de făcut decât să te uiți ca prostul la ecran.

Așadar, povestea nu curge natural, trecerea de la un act la altul este făcut doar de telefonul ăla negru care sună și la capătul firului este o voce care îi spune lui Finney ce să facă pas cu pas. Avem o singură scenă care se tot repetă, cu mici modificări nesemnificative. Atât, ăsta este tot filmul.

Tu, ca spectator, n-ai ce indicii să cauți, ce amănunte să observi, ce deducții să faci, pentru a descoperi ce înseamnă toată tărășenia asta.

Plus că The black phone are un fir narativ secundar care ocupă mai mult de o treime din film și este absolut de pomană, cu sau fără el, finalitatea peliculei era fix, dar fix, aceeași. A fost prezent la datorie doar să mai întindă de timp pentru a atinge durata de lung metraj.

 

Pe partea pozitivă avem câteva jumpscares foarte bine plasate, care și-au atins eficient ținta.

Bine, la mine doar primul a fost terifiant, că m-a luat ca din oală, că la următoarele deja eram precum câinele lui Pavlov, învățasem lecția și știam în mod automat când va veni.

Pot zice chiar că eficiența sperieturilor neașteptate a fost amplificată, ca experiență personală, de publicul alături de care am urmărit filmul. Erau în spatele meu câteva domnițe neciclate care urlau la momentele mai sensibile de zici că erau penetrate simultan de Sfânta Treime, Tatăl și Fiul pe câte-o parte, de le ieșea Duhul Sfânt pe gură, acoperind până și muzica bubuitoare din film.

Și filmul reușește să surprindă foarte bine atmosfera acelor ani, pe sistem Stranger things, serial care a inspirat multe alte producții, iar coloana sonoră este excelentă, dar nici ea originală, și aici este folosită aceeași piesă Fox on the run ca în Guardins of the galaxy 2, nu că ăla ar fi fost primul care a utilizat melodia.

În rest, povestea este de-o liniaritate enervantă, n-are nimic surprinzător în ea, pur și simplu asiști amorțit cerebral la ceea ce se petrece, pentru că tu n-ai niciun rol activ în deslușirea misterului și trebuie să accepți că lucrurile se petrec pentru că așa trebuie să se petreacă.

Nici măcar personajul negativ nu este vreo mare sculă, o fi jucat de Ethan Hawke (Predestination), un favorit de-ai lui Scott Derrickson, este terifiant cu masca lui multifuncțională, dar n-are nimic altceva în plus, nicio trăsătură ieșită din comun care să-l diferențieze de miriada de alte personaje de aceeași teapă.

Filmul este R doar pentru că ăia mici înjură ca niște birjari din Gara de Nord lăsați fără bacșiș.

The black phone este brăzdat de multe chestii convenabile, uneori lipsite de orice logică, doar așa putea fi împins acul acțiunii spre următoarea gaură narativă de împuns.

 

🏆 Verdict

Deși tehnic nu am ce reproșa filmului The black phone, fiind bine construit, cu o atmosferă ce-ți dă cu o angoasă bengoasă în frunte de te ia cu amețeli, povestea este cea care trage filmul în groapă, nefiind prea incitantă prin modul de curgere al ritmului.

Cel mai grav este faptul că nu-i nimic inteligent la mijloc, personajul principal n-are nimic de făcut din proprie inițiativă, totul este servit pe tavă în acest film.

Și acest lucru m-a deranjat în mod vădit, de la un film aștept să mă provoace într-un fel sau altul, mai ales unul de acest gen, dar se bazează pe motto-ul: „Ciocu` mic, n-ai tu treabă, așa vrea scenariul‟.

Doar pentru faptul că m-a făcut să mă scap… de suc pe mine la primul jumpscare și că am râs cu poftă la urletele isterice ale domnișoarelor din rândul din spate, am pregătit pentru The black phone 5 combinații pe care să le spargă.

Însă nu vă luați după mine, posibil ca The black phone să fie mai eficient cu alții, eu mi-s tăbăcit de multitudinea de grozăvii urmărite pentru a mai fi ușor isterizat de filmele de groază.

 

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Recenzie video:

Trailer:

Deși recomand să îl evitați, acum după ce am văzut filmul mi-am dat seama că dezvăluie toate momentele importante.

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Orphan: First kill

Orphan: First kill ne dovedește încă odată că Hollywood colcăie de idei „noi‟ și ne …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.