Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Am ajuns să văd și The curse of La Llorona cu câteva luni întârziere și parcă am presimțit de ce am tot amânat să-l văd.
Filmul, cu vagi trimiteri la universul Conjuring, că deh, fără universuri nu mai stă mâța-n coadă, scoate la suprafață mitul plângăcioasei La Llorona, o cucoană de prin anii 1600 care nu are stare prin cazanul lui Lucifer și se preumblă pe Pământ în căutare de nătăfleți să-i mătrășească.
Linda Cardellini este Anna, o mamă a doi copii și taman ea se găsește să o șucărească pe La Llorona, spiritul malefic cu gusturi oribile în materie de modă și care a pus ochii pe copiii acesteia.
Ceea ce urmează este un clasic film horror în care un trimis al lui Dumnezeu se ia la trântă cu năzbâtia șugubeață în speranță că o va izgoni în magma de unde s-a târât. Evident cu niște incantații mai lungi ca Luceafărul că doar în momente de pericol iminent, în care orice secundă contează, ne apucăm să recităm toată Biblia, de parcă două cuvinte sfinte nu ar fi de ajuns.
Astfel de filme mă fac să fiu eu însumi un clișeu pentru că voi scrie aceleași lucruri ca la multe alte filme horror asemănătoare.
Avem din nou o iazmă cam incompetentă care dă rateuri în îndeplinirea misiunii sale morbide, care în loc să treacă la acțiune, stă și o freacă aiurea, speriindu-și victimele și fiind preocupată mai mult de energia electrică sub forma becurilor decât să decupeze sufletele din oameni.
Oare când voi vedea și eu un film în care fantoma drăcească nu are probleme cu curentul și lasă lumina în pace? Și care mai atacă și ziua în amiaza mare și nu doar noaptea? Și care mai lasă glumele puerile deoparte și își face treaba cum trebuie? Și căreia i se fâlfâie de niscai apă cică sfințită?
Hai măi, până când cu aceleași baliverne răsuflate?
Nici măcar nu mai sunt amuzante, nici nu îmi mai vine să fac mișto de clișeele astea, atât de plictisit sunt de ele.
După ce că The curse of La Llorona este un clișeu cap-coadă, scenariul este și el unul sub orice critică, este inconsistent, una ni se spune acum, alte se face câteva minute mai târziu, stabilește niște reguli, absurde, dar regulile filmului, pe care le încalcă imediat.
Ba într-o secvență plângăcioasa trece prin uși și prin pereți fără probleme, ba peste câteva minute este împiedicată de o ușă să treacă mai departe. Și tot așa, jignirile pentru logica elementară continuă pe bandă rulantă.
Cât despre personaje?
Este suficient să spun că eram de partea făpturii mamonice, pentru că personajele sunt de-a dreptul cretine, nu aveam cum să simpatizez cu niște idioți care parcă și-o căutau cu lumânarea.
Păi când popa îți spune să nu faci asta că este de belea și imediat tu faci exact acel lucru interzis, invitând nălucirea la masă, cum naiba să empatizez cu tine?
Filmul este înscris la categoria horror, dar în afară de câteva jumpscares ineficiente, care nu ar speria niciun bebeluș incontinent, The curse of La Llorona este mai mult o demonstrație de incompetență, pentru că de groază sigur nu este.
Este atât de plictisitor încât și lui Moș Ene i se făcuse somn.
Iar finalul este de-a dreptul ridicol, evident că nu dezvălui cum se termină, dar a fost atât de banal încât m-am întrebat oare chiar nu s-a gândit nimeni timp de 300 de ani să facă asta?
Păcat de Linda Cardelinni care de la filme de Oscar precum Green book sau blockbustere ca Endgame a trecut la o asemenea răgălie.
The curse of La Llorona este un film absolut generic, fără nici măcar un dram de originalitate, cu un scenariu oribil, o poveste banală și un spirit dobitoc, zămislit parcă din aceeași sămânță ca majoritatea fantomelor care se comportă identic, mai mult de 2 nu pot să îi dau și asta pentru că se termină repede.
Mi-e groază la gândul că regizorului acestei atrocități, Michael Chaves, i-au fost încredințate frâiele lui The conjuring 3.
Țin să-i felicit, ironic, pe cei doi scenariști care au colaborat la primele lor două filme, ambele vai mama lor, cel de față și Five feet apart.
(1 / 5)
Trailer:
