The power of the dog

The power of the dog este un film Netflix care a înhățat nu mai puțin de 12 nominalizări la Oscar (o să actualizez și cu numărul de premii, că sigur va lua o grămadă).

Acțiunea peliculei regizate de Jane Campion ne duce-n Vestul Sălbatic (însă unul muribund) al anilor 1920 acolo unde o pereche de frați, Phil (Benedict Cumberbatch – The courier) și George (Jesse Plemons – Antlers) conduc o fermă, preocuparea lor principală fiind una bovină (interpretați-o cum vreți).

Deși locuiesc împreună și împart chiar aceeași cameră, frații nu par a se înțelege foarte bine, se simte că au ceva istorie nefastă la pasiv, iar lucrurile nu se duc deloc spre mai bine.

De ce?

Pentru că George își găsește consoarta în persoana lui Rose (Kirsten Dunst – Hidden figures) care vine la pachet și cu un fiu adolescent, Peter (Kodi Smit-McPhee – Dark Phoenix).

Deloc entuziasmat de această mișcare tectonică în viața lui, Phil găsește drept soluție potrivită pentru a-și alina oful să-l miștocărească și să-l batjocorească pe pămpălăul de Peter care nu are un comportament considerat normal în acele vremuri.

Și The power of the dog ne perpelește timp de 2 ore în acest mic univers cufundat în propriile probleme, complet separat de lume.

The power of love, pardon, mă gândeam la ceva cu mult mai interesant, The power of the dog este o dramă din rândul celor care vor să testeze răbdarea spectatorilor prin lungirea incredibilă a unor scene în care nu se întâmplă nimic semnificativ și prin încetinirea ritmului narativ de ai impresia că filmul a intrat în comă.

Pelicula este bazată pe o carte și vizionara filmului poate fi comparată cu aceeași senzație pe care o ai când ești pus să citești un roman de 1.000 de pagini în limba latină, tu neștiind latina.

Nu recomand a urmări acest film seara, când sunteți obosiți, că riscați să vă ia somnul. Știu, că am pățit-o, era o scenă în care un personaj se pune la pian să cânte, am ațipit, am avut un vis umed, și când am revenit la realitate, personajul tot nu începuse să-și plimbe degetele pe clapele pianului. Atât de lent se mișcă întreaga acțiune.

Înțeleg necesitatea unui timp îndelung petrecut cu personaje pentru a le cunoaște mai bine, pentru a le depista mentalitatea și a le afla temerile, dar nici să o lălăi la infinit cu un nimic absolut sforăitor cu pretenții de caracterizare.

Poftim caracterizare a la neofit, se rezolvă imediat, avem un macho bădăran, un dolofan sensibil, un bulangiu plângăcios și o văduvă bețivană. Astea-s personajele principale. Iaca mi-a luat 10 secunde să le caracterizez, nu 2 ore ca melcul campion la sprint cu dricul.

Ce mă tot freci la cap cu 90 de minute de abureală scenaristică de clase primare, că nu este nevoie de atâta lăbăreală să ne prezinți niște personaje ce au proprii lor demoni.

Într-adevăr, pe partea psihologică, The power of the dog este demn de laudă, simți în privirile arzătoare ale personajelor că în sufletele lor mocnește un foc plin de ură la adresa celor din jur și tensiunea este una palpabilă, de nici cu toporul ascuțit n-o poți tăia.

N-au multe cuvinte în repertoriu cele patru personaje principale, dar se simte că mintea lor coace în permanență ceva. Și în mod clar nu sunt rețete de prăjituri cu copite de miel.

Lentoarea vieții molcome de la fermă este întreruptă când și când de momente înțepătoare care te șfichiuiesc de nu te vezi, mai o jugăneală boureană, mai un concurs de măsurat cheile „tupulare‟, mai o despicare de vită, mai o spălătură la talanga atârnătoare umană, toate pe sistem de șocare, cu imagini brutale aruncate în retina spectatorului întru isterizarea acestuia. Dar acele inserții viscerale joacă la grupa mică dacă este să le compar cu alte grozăvii la care am asistat, așa că n-am tresărit prea mult.

Și toate astea pentru un final ușor de anticipat, că ne bate la cap de multe ori cu anumite amănunte, de n-ai cum să nu-ți dai seama că au o semnificație anume și trebuie să le îndosariezi pentru a le descifra un pic mai târziu.

Să mă folosesc de elemente geografice pentru o comparație, în The power of the dog afară-i Marea Moartă și înăuntrul personajelor erupe un vulcan.

Nu-i un film chiar prost, doar că se pregătește mult prea mult pentru a ajunge la subiect, era să fac o comparație misogină, dar mă abțin.

Pe lângă imaginea clasică superbă de western, cu munți golași și preerie întinsă, că aici n-avea cum să dea chix, parcă erai în Middle Earth (filmările au fost făcute-n Noua Zeelandă) și cadrele puteau oricând deveni un screesaver, atât de faine erau, The power of the dog este lăudabil, cel puțin din punctul meu de vedere, pentru interacțiunea subtilă și plină de însemnătate dintre cele 4 personaje, o tortură fină psihologică, o interacțiune foarte nuanțată, dar din care tragi multe concluzii. Păcat că-i atât de previzibilă.

Nu vreau să intru în alte amănunte legate de toxicitatea masculină dusă la extrem, de chinul psihologic la care o anume categorie de oameni a fost supusă de-a lungul timpului, că deja intru într-un subiect fără sfârșit, ca într-un „rabbit hole‟ fără ieșire.

N-am prea priceput eu de ce toți cei patru actori de bază au fost nominalizați la Oscar pentru că doar Benedict Cumberbatch a avut mult de prestat pe ecran, și chiar și aici accentul lui era când american de redneck, când de britanic de viță regală, dar ceilalți nu au avut prea mult material de lucru, mai ales Jesse Plemons (al cărui personaj este mai mult absent din scene) și Kirsten Dunst (care mai mult este cu contemplatul decât cu jucatul).

În fine, una peste alta, The power of the dog, per total, pentru mine, este o dramă decentă la nivel psihologic, dar care pribegește prea mult timp până la destinația finală, materialul de inspirație nefiind atât de interesant pentru un film de 2 ore.

Nu-s deloc deranjat de slow burn-ul în filme, ba din contră, însă îmi place când este făcut cu sens, nu doar de dragul de a lungi inutil timpul, ca atunci când ești lefter, dar vrei să ieși în oraș la un restaurat de fițe și îți comanzi o cafea și o bei în 3 ore.

Eu voiam un slow burn de genul celui în care petreci aceleași 3 ore asamblând un puzzle de câteva sute de piese și uiți complet de tine și de timp, captivat de misiunea ta.

Ei bine, The power of the dog este cafeaua băută în 3 ore, tragi de ea să nu te dea afară din restaurant, fiind clar un film momeală făcut special pentru a se adresa votanților Academiei și a înhăța Oscaruri, și pentru asta îi servesc 6 momițe gustoase.

3 out of 5 stars (3 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Enough

Poftim surpriză cu acest film, nici eu nu mă așteptam să-l revăd, dar Enough m-a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.