Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Toc Toc este o comedie spaniolă de pe Netflix care mi-a atras atenția datorită premisei cel puțin neobișnuită în această perioadă în care societatea este la început de ciclu când se isterizează din tot și este prea sensibilă.
Ideea filmului Toc Toc este simplă, sunt adunați 6 oameni care nu se cunosc între ei și sunt puși timp de 90 de minute într-o încăpere să discute vrute și nevrute. La prima vedere pare rețeta unei plictiseli supreme.
Dar ce nu știți este că personajele au TOC, tulburări obsesiv-compulsive, fiecare suferă de ceva diferit, unii chiar au mai multe asemenea OCD-uri (cum le zic americanii).
Culmea, toți sunt programați la un doctor renumit la aceeași oră dintr-o eroare de soft, iar doctorul întârzie, prins pe la aeroport. Așa că personajele trebuie să se suporte reciproc până la apariția doctorului.
În ordine aleatorie îi avem pe Emilio, taximetrist obsedat de numerologie, trebuie să adune, numere, înmulțească orice, fiind și foarte rapid la acest capitol, dar care are și sindromul lui Diogene (adună toate rahaturile), pe Blanca, un tehnician care suferă de misofobie, are mania bacteriilor și virușilor, care trebuie să se spele abundent ori de câte ori atinge ceva, pe Lili, un antrenor de fitness care are palilalie, care repetă, care repetă orice îi iese pe guriță, pe Otto, cred că este arhitect, speriat de tipare liniare pe care nu calcă nici mort și îi place nespus simetria în orice, pe Ana Maria, o pensionară religioasă care suferă de control obsesiv, până pleacă de acasă trece ziua, că trebuie să verifice și răs-verifice orice lucru minuscul, bașca își face cruci non-stop și, în sfârșit, pe Federico, un aspirant la avocatură care suferă de sindromul Tourette.
Nu știu cum să o zic mai frumos de atât, Toc Toc este un film la care râzi pe săturate și din plin, deși nu trebuie să o faci pentru că este orice, numai „politically correct‟ nu e pentru că umorul profită de afecțiunile psihologice ale unor oameni.
Dar nu mă puteam abține să nu râd ori de câte ori Federico se trezea porcăind în fel și chip doamnele din film de se îmbogățea dicționarul cu fel și fel de înjurături când deschidea gura. Sau când Lili, ca urmare a obsesiei ei repetitive, transforma sensul discuției în cu totul altceva.
Scenariul este foarte inteligent, pentru că umorul generat este pregătit cu minuțiozitate, replicile fiind slobozite la momentul oportun și încropite astfel încât să aibă un efect cât mai amuzant fix când trebuie. Ce este drept, dialogurile sunt vulgare datorită tourette-istului prezent, că nah acum, doar n-ați vrea să urle rețete de clătite cu dulceață?
Nici nu vreau să-mi imaginez ce val de critici ar genera un asemenea film prin USA, dar Toc Toc este departe de a fi unul nesimțit, care să ia la mișto tulburările unor oameni, deși la suprafață așa ar putea fi perceput de toți sensibilizații vieții.
Este amuzant, dar într-un fel prin care trage și un semnal de alarmă asupra acestor probleme pe care oamenii care nu le au nu le înțeleg și le consideră doar niște ciudățenii ridicole.
Toc Toc intră și pe teritoriul seriozității, ne îndeamnă să fim mai toleranți cu asemenea oameni care, chiar dacă nu suferă fizic, nu înseamnă că sunt sănătoși. Nu-s nici nebuni, dar viața le este stricată de asemenea afecțiuni.
Filmul este una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme, fără să fie ofensatoare, profită la maximum de efectele acestor tulburări pentru a creiona o poveste plină de râsete, dar și cu un mesaj inspirațional în care se pune mult suflet.
Actorii joacă senzațional și nu ai nicio șansă să te plictisești, chiar dacă 90% din film se petrece într-o singură încăpere (12 angry men ne face cu ochiul) pentru că odată ce personajele au făcut cunoștință se dezlănțuie un haos controlat și simetric.
De regulă, comediile recent văzute nu prea mă mai amuză, fie nu sunt deloc bune, fie sunt eu prea greu de impresionat, dar Toc Toc este foarte bun, mai bun decât Holy goalie, atât de bun încât mă obligă să îi dau 32 sau 4,5 / 4,5.
(4,5 / 5)
Trailer:
