Birdman

Birdman2014

Birdman a ciugulit patru premii Oscar, dar niciunul pentru actorie, deși trei dintre roluri au adus nominalizări.

 

🎬  Birdman – Premisă 🕮

Riggan (Michael Keaton – The founder) este un actor trecut de prima tinerețe a celebrității, aruncat într-un colț ca pe-o măsea stricată, care încă este bântuit de rolul cu care s-a contopit în perioada lui de glorie, supereroul Birdman.

Acum nu îl mai angajează nimeni la bătrânețe și s-a retras în lumea teatrului unde vrea să dea lovitura cu un spectacol prin care vrea să arate denigratorilor că are talent și că nu poate fi redus doar la un actor de blockbustere tâmpe.

Doar că punerea în scenă a spectacolului are multe probleme, un actor nou-venit, Mike (Edward Norton – Fight club), îi face belele pentru că nu respectă nicio indicație, știind el mai bine, meteahna celor cu nasul pe sus.

Și nici relația turbulentă cu propria fiică, Sam (Emma Stone – Poor things), pe care a neglijat-o atâția ani, nu îl ajută să-și pună viața în ordine.

Ah, și cum este obiceiul prin acea industrie, mai nimeni nu-i zdravăn la cap sau la trup.

 

💭 Birdman – Comentariu 🍿

Purced la drum și îmi iau zborul spre aspectul care m-a impresionat cel mai mult, deși ar putea suna superficial, dar pe mine m-a dat pe spate partea tehnică.

Toată pelicula este realizată să pară ca fiind trasă dintr-o singură dublă, că s-a strigat Acțiune și abia după 2 ore de filmat în continuu a apărut și Stop-ul care a pus capăt scenei.

Desigur, nu-i greu de identificat multe dintre momentele în care au fost îmbinate secvențele, uneori erau chiar evidente de zici că au fost gândite de niște începători.

Era clar că atunci când personajul trecea printr-un coridor întunecat sau o alee neiluminată și tot ecranul devenea negru, atunci se pupau cadrele între ele pentru a asigura continuitate.

Însă altceva mi s-a părut extrem de interesant, la o asemenea tactică ai crede că acțiunea are loc în timp real, dar nici vorbă aici.

Scenele sunt atât de maiestuos însăilate încât se făcea trecerea temporală de la o perioadă a zilei la alta aproape fără să-mi dau seama.

Povestea este una care îmbină critica acidă adresată Cetății Filmului cu o autoironie abundentă, rezultând un film care beștelește Hollywood-ul superficial.

Dar nu scapă nici audiența care nu-i mai brează ca flatulațiile arogante care dacă joacă într-un film de succes au impresia că devin niște formatori de opinie și că părerile lor sunt cele mai de luat în seamă.

În primul rând, filmul scoate în evidență împuțiciunea în putrefacție a mentalității de la Hollywood unde nu mai contează arta, ci doar satisfacerea propriului orgoliu.

Și asta naște personaje defecte care se cred mai presus de orice și oricine și pierd contactul cu realitatea pentru că au ego-uri fragile și nu fac față lumii reale, refugiindu-se într-una fictivă.

Este cazul lui Riggan, dar nu doar al lui, și alte personaje care se preumblă prin film au țăcănelile lor, practic dihotomia este la ordinea zilei deoarece protagoniștii trăiesc în două lumi paralele.

Una reală, pe care nu o acceptă, și una imaginată în care se simt bine și ajung să creadă că aceea este cea care li se cuvine.

Și bulibășeala din capul lor declanșează fel și fel de evenimente care împing acțiunea spre un deznodământ tragic, dar previzibil, mai ales având în vedere titlul filmului.

Faptul că în Birdman este presărat cu mult realism magic care aduce un strop de fantezie într-o poveste de altfel destul de standard nu a putut să mă amețească de cap.

Chiar dacă regizorul a spus că finalul este ambiguu, că poate fi interpretat în două feluri total diferite, nu m-a păcălit, nu am picat în capcana lui, că l-am simțit că vrea să mă „dihotomizeze‟, adică să mă împartă între două finaluri.

Cum nu cred în magie, pentru mine este evident deznodământul. Deși…

Birdman

 

În al doilea rând, m-am simțit cu musca pe căciulă pentru că mi-am dat seama că săgețile veninoase țintite spre audiență m-au nimerit și pe mine și mi-au demonstrat că-s oleacă ipocrit.

Eram complet de acord cu ce-mi spunea filmul, că audiența nu mai știe să aprecieze filme inteligente, bazate pe dialog, pe poveste, pe replici cu subînțeles și că dă buluc doar la producții grandioase în care de bază sunt exploziile și luptele cât mai colorate.

Apoi mi-a oferit câteva secvențe cu scandal și efecte speciale și, fără să vreau, parcă m-am însuflețit instantaneu.

După ce mă pleoștisem de atâta dramă psihologică, brusc am înviat urmărind fix genul de film pentru care Birdman mă certa că sunt fan.

Mi-a demonstrat practic tocmai ce îmi predase teoretic și n-am avut de ales și i-am dat dreptate, că oricât de elevat intelectual mă dau, tot la un film în care explodează munți și sunt planete distruse îmi dansează sufletul de bucurie, chiar dacă al meu creier intră în hibernare.

Sau poate am interpretat eu prea mult și mi-am făcut singur mea culpa, chit că regizorul nu a avut această intenție?

Naiba știe, că dacă iei la puricat scenele din Birdman în fiecare găsești câte ceva ce poate fi văzut ca o aluzie jucăușă sau un mesaj subliminal.

Dacă dau la o parte toată aceste aspecte, ce mai rămâne în nucleul narativ nu-i vreo mare scofală, că nu ne spune ceva ieșit din comun, știm și noi cât de dereglați sunt mulți dintre cei care lucrează în această industrie.

Mulți actori și multe actrițe sunt cu mintea franjuri din cauza presiunii de a fi pe placul publicului și asta duce la decizii fatale care le schimbă viața în rău.

Câți n-au căzut în patima alcoolului sau nu s-au refugiat în munți de droguri pentru că nu suportau căderea în anonimat?

Câte nu s-au pocit cu miliarde de operații estetice pentru că deveniseră atât de superficiale încât nu puteau concepe că-și pierd frumusețea?

Și câți/câte nu au fost distruși/distruse de malaxorul aflat într-un perpetuum mobile al Hollywoodului care mestecă și iar mestecă vieți pe care le ridică pe cele mai înalte culmi ca apoi să le scuipe la primul semn de slăbiciune?

Hai că mă opresc aici, că trebuie să o fac la un moment dat, altfel mă scufund în această alegorie interminabilă și risc să nu mai găsesc ieșirea spre salvatoarea gură de oxigen.

Mai interpretați și voi, că eu deja am obosit căutând atâtea și atâtea explicații în nenumăratele simboluri cu care filme m-a inundat.

Birdman

 

Actoria mi s-a părut senzațională și pe moment am rămas un pic contrariat de ce nu a fost luat vreun premiu la aceste categorii.

Uitasem cine a triumfat în acel an și după ce mi-am reîmprospătat memoria mi-am dat seama că a fost o ediție în care chiar dacă ai făcut rolul carierei tale, s-a nimerit fix atunci ca altcineva să se afle exact în aceeași situație.

Când Eddie Redmayne ia pentru The theory of everything, era greu să câștige Michael Keaton.

Când J. K. Simmons triumfă pentru Whisplash, este de înțeles de ce Edward Norton a trebuit să se mulțumească doar cu o nominalizare.

Și când Patricia Arquette înhață statueta pentru Boyhood, n-am nimic de comentat de ce nu a fost aleasă Emma Stone în locul ei.

Asta chiar dacă toți trei au realizat niște roluri de excepție pentru că au avut pe mână niște personaje complexe, cu multe probleme mintale, nu că sunt nebune, dar nici întregi la cap nu sunt.

Și au stors din partituri și ultima picătură de potențial, făcându-mă să trăiesc suferințele lor, deși nu le înțelegeam pe deplin pentru că nah, nu am fost învățat să fug de responsabilități și greutăți, ci să le înfrunt cu mintea limpede.

 

🏆 Birdman – Verdict 👍 sau 👎

La nivel tehnic, filmul este o minunăție greu de egalat în ceea ce privește inventivitatea imaginii, și Emmanuel Lubezki își merită cu vârf și îndesat Oscarul.

Nu mai zic de Alejandro G. Iñárritu care a regizat dumnezeiește filmul, luând primul său Oscar, anul următor fiind distins cu o a doua statuetă pentru The revenant.

Mi s-a părut oarecum că Academia s-a „autodenigrat‟ oferind premiile pentru cel mai bun film și cel mai bun scenariu (la ambele tot Alejandro G. Iñárritu le-a luat în primire) unei producții care prezintă aspectele negative (unele dintre ele, poate nu chiar cele mai importante) de la Hollywood.

Are și câteva momente de relaș umoristic, mai ales când sunt rostite numele unor actori celebri care sunt persiflați, și aici ținta sunt cei care joacă în filmele cu supereroi.

Din nou, am avut parte de ceva  „autodepreciativ‟, Michael Keaton făcând mișto de Jeremy Renner că joacă în The Avengers când însuși Michael Keaton a îmbrăcat de câteva ori capa lui Batman.

Birdman este un film excelent, poate nu chiar demn de titulatura de capodoperă pentru că povestea nu-i cea mai bulversantă sau originală, că a mai fost spusă de-a lungul anului.

Așa că, știind ce bine este să fii ignorant, că-i o virtute excelentă în anumite cazuri, am să-i scriu 9 critici laudative.

Ah, chiar așa, vedeți cum uitam? Filmul ia în bâză și lumea stricată a criticilor, unii ridicându-te și, mai ales, doborându-te după cum li se fâlfâie, nu după merite.

Practic, îi ceartă pe toți cei implicați în această artă, pe actori, pe producători, pe critici, pe spectatori, pe toți îi jumulește, nimeni nu este în siguranță în Birdman.

 4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile

4  luni, 3 săptămâni și 2 zile

Cel mai bun film românesc – Gopo – Ediția 2008 După aproape 17 ani am …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *