Ghostbusters: Afterlife

Sony nu se lasă și încearcă o nouă reînviere din morți a francizei Ghostbusters după ce în 2016 a dat un mare rateu cu varianta feminină și vine acum cu Ghostbusters: Afterlife.

Poate părea șocant, dar mie mi s-a părut excelent acel film, deși cei mai mulți au dat cu el de pământ. Până și eu m-am mirat că mi-a plăcut, mai ales că mă știu că urăsc variantele woke.

Dacă ăla a fost o versiune femelă adultă, filmul de față este o iterație juvenilă a primului Ghostbusters.

Trecut-au zeci de ani de când fantomele își făceau de cap în New York, s-a lăsat liniștea, nici urmă de Ghostbusters și nimeni nu-și mai aduce aminte de acele evenimente (deși între noi fie vorba este cam greu să uiți o vreme în care fantomele se plimbau nestingherite pe străzi).

Familia lui Egon, adică fata lui, Callie (Carrie Coon – Infinity war) și cei doi nepoți, cea mică Phoebe (Mckenna Grace – Malignant), vedeta filmului, și cel mare Trevor (Finn Wolfhard – It), de pomană, primesc moștenire o căsoaie la dracu-n praznic.

Cum ăștia sunt faliți și rupți-n dos, fără o lețcaie, se cărăbănesc într-acolo să lichideze proprietatea și să înhațe banii încasați.

Doar că acolo se petrec niște evenimente ieșite din comun, se tot produc cutremure stranii într-o zonă lipsită de plăci tectonice.

Aia mică, inteligentă din cale afară, începe să își bage cârlionții pe unde nu i se încinge placa de întins și descoperă echipamentele de vânat fantome ale lu` bunică-su.

Taman la fix face asta pentru că o entitate sumeriană diabolică vrea să invadeze (din nou) Terra.

Nu-i deloc rea ideea de a schimba peisajul aglomerat din New York cu pustietatea unei mici localități rurale, dar inovația durează extrem de puțin.

Prăji-i-aș bezeaua în ulei încins de nucă de cocos uman, că Ghostbusters: Afterlife este o replică aproape fidelă a filmului original, dar cu inteligența redusă la nivelul pubertanilor care încă n-au descoperit la ce folosește crema hidratantă.

Partea cu fantome se înființează pe ecran binișor după prima oră de film în care nu se întâmplă nimic demn de titlul Ghostbusters, este mai mult de o telenovelă adolescentină difuzată sâmbătă dimineață pe un canal din ăsta gen Nickelodeon sau Minimax.

Glumele sunt niște rapandule seci, fără must cerebral, sunt departe de aciditatea și inteligența celor livrate de personajul jucat de Bill Murray.

N-am zâmbit deloc, dumele sunt unele expirate și fără gust, nici măcar prezenta lui Paul Ruud (Ant-Man) nu salvează filmul de la praful umoristic cu care mi-a înfundat sinusurile.

De fapt, nici nu pot spune că avem glume aici, doar un simulacru de aventură amoroasă adolescentină a celui mare și un început de prietenie a celei mici cu un partener de laborator.

Și ce mama dracului a fost cu infinitele cadre cu logoul burgerilor Spinners? La fiecare 5 minute se tot oprea camera de filmat pe sigla Spinners.

Practic, până la actul final filmul se bazează pe nostalgie, dar una care devine rapid enervantă și dureros de lentă în desfășurarea narativă, scenele aveau drept finalizare descoperirea câte unui element clasic din original cu pauza de rigoare să ne minunăm și să depanăm amintiri.

Bine,  și partea finală este tot pe nostalgie, dar acolo a avut efect la mine, fiind îngrămădite momentele emoționante care m-au ectoplasmat lacrimal un pic, scenariul a mers la țintă sigură cu asta.

Dar în rest filmul este nejustificat, aceeași divinitate malefică Gozer vrea să ne belească, iar planul este identic ca în original, nu l-a dus capul pe monstrălău de ceva mai deștept. Doar că acum entitățile supranaturale sunt tâmpite din cale afară. Dacă în 1984 era nevoie de 4 zdrahoni, din care 3 cu experiență vastă în domeniul științific, pentru a ține piept invaziei fantomatice, în 2021 treaba asta o fac niște puștani care abia acum descoperă existența fantomelor și se comportă total nerealist.

Serios acum, dacă pe tabla de șah încep piesele să se mute de unele singure, tu te apuci să joci o partidă cu fantoma sau te muți direct în Coreea de Nord, că acolo nici fantomele n-au curajul să intre?

Ghinionul filmului a fost faptul că am revăzut de curând cele 2 Ghostbusters din anii `80 ca un elev sârguincios ce sunt, să îmi fac temele, și de asta m-a lovit un deja vu crunt pentru că reacția mea, unica de altfel, care mi se reverbera perpetuu în coardele vocale era: „Iarăși, mă, asta‟?

Filmul nu pare deloc făcut din pasiune, ci aduce cu un produs robotic, realizat din ordine corporatiste, că așa trebuia, nu că a existat o idee proaspătă care se preta la o ecranizare.

Singurul far luminos din Ghostbusters: Afterlife este actul 3 în care, mare minune, se vânează niște fantome, așa cum ne zice și titlul filmului. Frumos și palpitant, n-am ce zice, dar tot n-am putut scăpa de senzația că am mai văzut asta pentru că sunt scene întregi din original replicate pentru audiența de acum care nu se mai sinchisește să vadă filmul din 1984.

Nici măcar efectele speciale nu-s ceva de laudă, nu mi s-au părut a fi de nivelul anului 2021. Sper să fi fost doar un omagiu adus originalului și nu un eșec de producție.

M-a dezamăgit profund Ghostbusters: Afterlife, mai ales că este regizat de Jason Reitman, băiatul lui Ivan Reitman, cel care a realizat primele 2 filme, și așteptam ceva inovativ, o briză de scenariu proaspăt, nicidecum o diminuare exacerbată a nivelului intelectual pentru a se sincroniza cu sinapsele nedezvoltate ale audientei care știe să numere doar de la 2000 în sus.

Și având în vedere cu câtă nostalgie m-a invadat, a sărit fix peste melodia nemuritoare care lipsește cu desăvârșire pe tot parcursul filmului. Dacă tot ai aruncat în noi cu ce ai prins, te dureau boxele să ne bagi și pe „Who you gonna call‟, dar nu sub formă de poantă abjectă la care ne-ai făcut cu ochiul că trebuie să râdem?

Eh, pare-mi-se că scopul filmului este să ne vâre pe gât minibezelele drăguțe din cale afară, dar care sunt băgate în film cu un singur scop, să vândă jucării.

Fără să dau cu spoilere, după ce m-a îmbunat un pic și mi-a înmuiat penița diavolească nemiloasă cu care azvârleam cuvinte spurcate spre film, mă lovește cu un al doilea endcredit scene făcut în cel mai evident stil woke/BLM/SJW posibil.

Și eu ca fraierul am considerat că merită efortul să-mi deplasez dorsalul în alt oraș doar să văd filmul și am primit fleșcăiala asta flatulată infantilă care a crezut că merge doar cu prezența unor chipuri familiale din celelalte filme și nu pe o poveste bună.

S-a bazat exclusiv pe nostalgie și nimic mai mult, fapt ce a făcut să nu mai conteze că actul final (deși este singura bucată ce mi-a plăcut) suferă de sindromul ridicolului sincronizării perfecte sau că este infectat de virusul tot mai mutant al glumelor seci marveliste, doar nostalgia pură a funcționat, nimic altceva.

Măcar nu m-au enervat și personajele noi, deși aia mică este un Egon miniatural, iar Finn Wolfhard pare că s-a rătăcit de pe platourile lui Stranger things, jucând cam același rol și fiind, în esență, inutil.

Deși hulit de mulți, pentru mine Ghostbusters din 2016 este mult mai amuzant decât Ghostbusters: Afterlife și a încercat măcar o poveste nouă, chiar dacă la bază este un remake al celui din 1984, asta în timp ce Afterlife se vrea sequel, dar vine cu același Gozer (am rămas șocat să aflu cine este în spatele machiajului) și aceeași desfășurare a luptei finale care are un punct culminant deloc impresionant vizual, dar care te distruge emoționant.

Însă este prea puțin pentru mine, tocmai de asta îi secer doar 5 spice de grâu.

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Porky`s

N-are rost să iau la mână fiecare film separat, așa că atac ca-ntr-un menage a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.