Nine days

Nu prea-s eu de fel religios, dar laudele primite de Nine days m-au determinat să-l urmăresc.

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, ups, asta e altceva, într-o pustietate desăvârșită, într-o casă dărăpănată, un nene serios, Will (Winston Duke – Us) stă și se zgâiește într-o grămadă de ecrane antice de TV la viețile unor oameni.

Nu, nu este vreun voyeur fetișist, are el un scop anume, mai ales că omul tot scrie într-un caiet evenimente importante din viețile pe care le urmărește. Și se vede că o face de multă vreme.

Eh, și la un moment dat un eveniment cu iz de sicriu se întâmplă pe unul din ecranele cu tub catodic, apare celebra MIRA, semn că s-a gătat emisiunea live și Will rămâne bosumflat, că tocmai acolo era spectacolul său preferat. Zici că Netflix i-a anulat serialul cu care-și ocupa timpul.

N-are timp de jelanie pentru că la portița lui bat câteva personaje ce sunt înscrise într-o competiție ce va dura, să bată tobele, fix nouă zile, la finele căruia, la fel ca în Highlander: „There can be only one.‟

Și care-i marele premiu? O nimica toată, șansa de a se naște și a duce o viață pe Pământ.

Nine days emană multiple miasme religioase și spirituale, fiind în mod clar și fără echivoc o alegorie filozofică și chiar ecumenică despre viață și cât de prețioasă este.

Nici nu știu de ce colț să apuc acest film.

Pe de o parte, vine cu o originalitate proaspătă, regizorul/scenarist Edson Oda, aflat la debutul său în lungmetraje, dând dovadă de multă imaginație în transpunerea pe ecran a ideilor sale pline de substanță și care te pun cu adevărat pe gânduri.

Pe de altă parte, dacă dau la o parte ambalajul acesta cu care filmul îmbrobodește ideea de bază, aflu că nu vine cu nimic nou sub aspect teoretic, că pelicule din astea în care ne-au fost ținute prelegeri despre cât de importantă este viața, unica pe care o avem, au fost destule. Deh, știm deja că fiecare dintre noi este special, haida-de.

Uneori filmul este subtil, probabil că nimic nu este întâmplător în el, de la titlul cu clare trimiteri către novena creștină până la numele personajelor, cum ar fi Will, tradus și ca voință, sau alăturat de free = liber arbitru, sau Kyo (Benedict Wong – Gemini Man) care are semnificații religioase nipone (da, mi-am făcut temele, că altfel îmi luam o cădelniță-n cap).

Alteori este sensibil ca un baros peste fluierul picioarelor prin testele la care sunt supuși candidații printre care îi regăsim pe Emma (Zazie Beetz – Joker) sau Kane (Bill Skarsgård – Eternals), fiecare test fiind în așa fel creat încât să dezvăluie viziunea asupra vieții și caracteristicile intrinsece ale celor care doreau o viață umană.

Am multe întrebări pentru film, nu legate de partea ezoterică, aia nu-i greu de priceput, ci despre structura birocratică, nici nu zic ceva de tehnica antică folosită, cu ecrane CRT și casete VHS, eu mă leg pe competența celor puși acolo să facă această treabă.

În timp ce Nine days o tot dădea înainte că fiecare persoană este specială, că pentru sufletul ei s-au bătut mai mulți candidați, pe mine mă rodea curiozitatea să-l văd pe ăla care a conchis că din 5-9 candidați cel care a meritat să se nască a fost Hitler sau Mao Zedong sau alți criminali genocidali ai umanității. Mie asta îmi trecea prin cap, că dacă ar exista un asemenea sistem, este unul prost încropit, că poate într-o tranșă de candidați sunt numai suflete diabolice, dar unul musai se va naște, în altă transă poate sunt vreo 4-5 sfinți sau genii dar doar unul va avea șansa sa, ceilalți se vor prăpădi. Hm, sau poate tocmai ăsta este mesajul, că sistemul este defect și că viața nu-i dreaptă.

Nah, la asemenea întrebări arzătoare m-a împins filmul, că oricum nucleul primordial nu-i ieșit din comun, că mi s-a tot spus de-a lungul timpului, prin diverse filme, că viața trebuie prețuită, că este unică pentru fiecare dintre noi, știți și voi, mesaje din astea de le găsești prin bilețelele prăjiturilor chinezești.

Deși abordează în mod alegoric, metaforic și subliminal o serie de teme profunde precum moralitatea și compasiunea, dar și unele mai din topor, ca violența sau plăcerile vieții, Nine days nu este atât de intelectual și relevator pe cât așteptam. Și asta pentru că este destul de previzibil prin desfășurarea narațiunii, adică nu-i greu să îți dai seama cine va câștiga, în ultimă instanță, această competiție și că există și un scop ascuns al scenariului, dar nu prea adânc îngropat în scenariu.

Nu vreau să scriu că Nine days este plictisitor, ci molcom, nu se grăbește nicăieri și se asigură că ne face să gândim la subiectul său, că ne încingem creierii să găsim răspunsul întrebării fără răspuns real: „Care-i scopul vieții‟?

De ce naiba ne aruncă pe acest pământ cine este responsabil de această treabă, indiferent că-i vreo divinitate eternă sau genetica mamei natură?

Mi-a plăcut cum au jucat marveliștii, se pare că acum poți să faci conexiuni între actori folosindu-te doar de filmele Marvel, nu mă așteptam de la Winston Duke (Endgame) și Zazie Beets (Deadpool 2) la performanțe actoricești atât de nuanțate și profunde, pline de cuget și inteligență, iar Benedict Wong (Shang-Chi and the legend of the Ten Rings) m-a luat prin surprindere printr-un accent britanic neașteptat.

Deși nu pot spune că m-a lăsat cu pixul pe foaia goală, incapabil să mai creionez idei datorită uimirii generate de întrebările ridicate la fileu de către Nine days, este un film numai bun de pus creierul la mustit și de contemplat la marile dileme existențiale, astfel mă reped să-i derulez 8 casete.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Lamb

Apăi din Islanda nu mai văzusem filme, dar Lamb a rezolvat și problema asta. Se …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *