The French Dispatch

The French Dispatch este un film regizat de Wes Anderson care mi-a atras atenția datorită multitudinii de vedete renumite care s-au bulucit să joace în acest film.

Nu-s nici pe departe cel mai mare fan al operelor sale, nu prea mă preludiază așa cum trebuie stilul său, dar mi-au plăcut The Grand Budapest hotel sau animațiile Isle of dogs și Fantastic Mr. Fox.

Nici nu știu de ce colț al paginii să apuc premisa din The French Dispatch pentru că îmi este foarte greu să prezint povestea.

De fapt, filmul nici nu are vreo poveste, este un almanah, o înșiruire de mici istorisiri care nu au legătură între ele în afară de faptul că-s niște articole dintr-un ziar, ați ghicit, din The French Dispatch.

Editorul șef Arthur Howitzer Jr. (Bill Murray – Ghostbusters) își anulează subit abonamentul cu viața, astfel încât ultimul număr al revistei este o compilație a câtorva povestioare din trecut, totul finalizat cu un necrolog în onoarea lui Arthur.

Așadar, firul narativ nu urmează o coerență anume, sunt minifilmulețe într-o înșiruire dezordonată și n-are rost să ne chinuim să le punem cap la cap să găsim o logică în tot acest amestec pentru că nu există.

Ați experimentat sentimentul ăla nașparliu de tot, când faci ceva forțat până la capăt ce nu-ți place deloc, dar ești om integru și nu lași treaba pe jumătate făcută? Și apoi te doare capul că ai făcut ceva ce ai urât?

Ei bine, așa m-am simțit eu urmărind The French Dispatch, o chestie pe care nici nu o pot numi film, ci un experiment vizual dus la extrem pentru că are în el de toate, mai puțini tehnici specifice cinematografiei moderne.

Încă din secunda 1 când imaginea a apărut în 4:3 și apoi și în alb-negru mi-am dat că urmează să asist la o flatulație simandicoasă, plină de snobism, o producție menită să alunge lumea din cinematografe.

Și apoi tot ăștia se plâng că dă lumea buluc la filme cu supereroi. Apăi dacă le tot serviți bâzdâganii coclite de așa-zise producții de artă de nici scenariștii nu pricep ce dracu au vrut să spună, nici nu este de mirare că astea dau rateu la gologani. Ah, am uitat, arta nu-i făcută pentru bani, e doar pentru admirație. Dar admirația nu ține de foame.

The French Dispatch este o dioramă prelungă, este teatru interpretativ de improvizație, are chiar și o secvență zdravănă de desene animate, jonglează cu aspectul imaginii după cum dorește regizorul, când e 4:3, când e 16:9, când este color, când este alb-negru, are tehnici de filmare originale, nimic de zis, dar ăsta este tot șpilul din acest așa-zis film.

Dincolo de aspectul ambalajului care îți fură ochii, povestea este ca și cum n-ar fi, puteau fi oricare 3 știri aleatoriu alese, n-avea importanță, cocina scenaristică era aceeași.

Eu am o vagă impresie că Wes Anderson a făcut filmul la mișto, special atât de pretențios și aiurit, fără început, fără sfârșit, fără mamă, fără tată, să testeze ipocrizia criticilor de film care au dat năvală cu laude, chiar dacă n-au priceput nimic din el, că n-ai ce pricepe, doar să-și dea aere de mari connaisseuri. Eu n-am văzut film mai pretențios și lipsit de sens ca acest The French Dispatch. Dar, nah, este părerea de mojic nepriceput, ceea ce și sunt.

Știți de ce mi-a amintit filmul? De știrea cu o pereche de ochelari uitată pe podeaua unei galerii de artă și apoi criticii s-au îngrămădit să aplaude de mama focului că vai, ce operă de artă genială și avangardistă.

Să zic că doar prima poveste are ceva sâmbure de interes în ea, cea cu pictorul criminal și muza lui nudă, dar în rest The French Dispatch este o gogomănie fără margini în care primează vizualul specific lui Wes Anderson, este o desfătare orgasmică să urmărești ansamblul de tertipuri regizorale folosite aici, dar povestea este lipsă la apel.

Filmul m-a jupuit nervos, am avut nevoie de o tărie multigradată să îl termin. Eu, care nu beau alcool. Deci vă dați seama prin ce chin am trecut. Dacă pricepe cineva ce a vrut să spună, dar să mă lămurească așa cum trebuie, cu subiect și predicat, nu doar să-mi arunce un snobism din ăla că: „N-ai înțeles fraiere ce a vrut să spună autorul‟, fără să vină și cu argumente, i-aș fi recunoscător. Sunt șanse bunicele ca filmul să fie atât de elevat încât îți trebuie 85 de ani de teatru și 150 de ani de cinema să îl pricepi.

Din punctul meu de vedere, îl pot caracteriza drept cea mai mare concentrație de vedete pe pixel pătrat de balegă elegantă. Practic, numele orașului în care se desfășoară acțiunile din film este edificator pentru ce mi-a transmis mie The French Dispatch.

Mi-a mai născut o comparație în cap, este ca și cum n-ai bani suficienți pentru o depunere de beton lichid pe centură și tot ce îți permiți de la cucoana care te asfaltează carnal sunt 2-3 pupături zilnice pe cocoșel și atât, cam așa sunt poveștile din The French Dispatch, fără glorioasa satisfacție de final, doar o permanentă albăstrire cerebrală.

Nici nu știu dacă are rost să înșir toate vedetele prezente la datorie în această aiureală de film, mă rezum doar la cei ce mi-au plăcut, Benicio del Toro (Sicario: Day of the soldado), Adrien Brody (Predators) și Lea Seydoux (No time to die) din segmentul The concrete masterpiece.

Doar pentru acea bucată interesantă din film îi cumpăr lui The French Dispatch 3 exemplare din ultima ediție, filmul parcă demonstrează că Wes Anderson și-a luat-o în cap și se crede omnipotent și invincibil, mult prea mult stil, dar substanță ioc.

1.5 out of 5 stars (1,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Don`t look up

În Ajun de Crăciun Netflix a propulsat spre noi Don`t look up, un film ce …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *