Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Cel mai bun film românesc – Gopo – Ediția 2013
Recunosc că până acum nu auzisem de Toată lumea din familia noastră, marele câștigător al premiilor Gopo din ediția cu numărul 7.
Numele regizorului, Radu Jude, m-a speriat un pic dar n-am avut de ales, misiunea-i misiune.
🎬 Toată lumea din familia noastră – Premisă 📖
Marius (Șerban Pavlu proaspăt bărbierit – Nunți, botezuri, înmormântări) este un bărbat divorțat ce se pregătește de petrecerea timpului alături de fetița lui, Sofia, conform deciziei justiției.
I-a venit rândul să o ia la el pe fată așa că se umple de cadouri și pune la cale o vacanță la mare.
Ajuns la locuința fostei află că Sofia, abia venită din Halkidiki, a fost bolnăvioară și nu este lăsată să plece de acasă fără încuviințarea mamei chiar dacă legal era dreptul lui Marius să o preia în custodie.
Și de aici se pornește un scandal imens care, pe parcurs, capătă accente dramatice care aruncă în aer atmosfera sufocantă din micul apartament.
💭 Toată lumea din familia noastră – Comentariu 🍿
Cum la cârma filmului se află Radu Jude, m-am pregătit de o producție nonconformistă, doar de regizor înțeleasă, pentru că așa l-am caracterizat pe Jude, un regizor atât de elitist de nici el nu-și ajunge cu prăjina la nas.
Când colo, ce să vezi? Pelicula este una care se păstrează în limitele normalității sau ale ideii mele de film masticabil, chit că pornise cu clasica scenă pictată cu un Marius care dormea și tot dormea.
Ba chiar pentru vreo 30 de minute m-am cam plictisit pentru că nu știam unde vrea să ajungă scenariul. Marius, da, voia la mare, dar scenariul unde?
Eh, dragii mei, și odată ce protagonistul bate la ușa coșmeliei fostei soții acolo începe cu adevărat acest film care explodează în interes și ulterior am rămas țintuit în fața ecranului.
Fără să dau prea multe detalii, este o incursiune cât se poate de reală și crudă în sânul unei familii disfuncționale, cum sunt multe în România.
Mai mult de atât, subiectul principal abordat este cel al violenței domestice. Mă repet, așa cum regăsim în multe familii din România.
Ceea ce părea la prima vedere o simplă ciondăneală conjugală se transformă, pas cu pas, într-un lucru înfricoșător și chiar deschizător de ochi.
Seamănă, întrucâtva, cu mult lăudatul Baby reindeer de pe Netflix în sensul că aruncă lumină într-o problemă prea puțin abordată de cinematografie. Cel puțin, nu în România.
Și o face echidistant, fără a împărți sentințe în stânga și dreapta, ceea ce a imprimat filmului o tentă de profundă veridicitate.
Aproape că m-am regăsit în acea situație, mic copil fiind, cu părinții certându-se din nimicuri și pe atunci nu realizam la ce asistam. Aș paria că nu sunt singurul în această situație.
Cu cine să empatizezi? Asta este una dintre grelele întrebări pe care filmul ni le pune. Nu direct, ci ni le împlântă cu drugul ascuțit în subconștient.
Cu tatăl oropsit care-și vede fetița doar câteva weekenduri pe an și căruia îi este refuzat și acest drept stabilit prin lege și, prin urmare, își pierde cumpătul?
Cu mama care știe mai bine în ce stare de sănătate se află copilul ei și decide, în ciuda literei legii, să încalce programul custodiei știind clar ce scandal va urma?
Sunt convins că părerile vor fi împărțite, unii se vor da cu tatăl, alții cu mama, și nu știu cine ar avea dreptate și cine ar greși. Sau dacă există un răspuns corect în această dilemă.
Sigur sunt de un lucru, suferă copilul din cauza comportamentului infantil al unor adulți despre care se presupune că-s copți la minte.
Dar când li se pune pata și li se coboară un văl negru pe ochi, creierul intră într-o hibernare forțată și întregul proces cognitiv se duce pe apa mării Negre.
Eu nu am înțeles de unde a răsărit ideea că filmul ar fi o comedie neagră pentru că nu am găsit nimic care să mă îndrepte spre o asemenea concluzie. Negru ca subiect și abordare da, însă comedie? Absolut deloc.
Ah, că sunt dialogurile incredibil de pestrițe și imposibil de tradus coerent și reprezentativ în limba engleză?
Da, așa este, am râs la încercările stinghere ale subtitrării de a da sensul dorit înjurăturilor neaoșe diverse, dar efortul a fost unul sisific, alegerile nefericite n-au făcut decât contrariul, să diminueze impactul unor expresii injurioase cu farmec autohton.
Cât despre actorie, mamma mia, este una de senzație, nici nu este de mirare că filmul a demolat concurența, luând toate premiile de interpretare la care a fost nominalizat, actor principal și ambele la categoria secundară.
A scăpat premiul pentru actriță principală doar pentru că nu a avut așa ceva.
Șerban Pavlu este terifiant în rolul omului aparent bine crescut și liniștit care vrea doar un weekend cu fata lui și care se transformă într-o bestie însetată de sânge când îi este refuzat dreptul legal.
Atât de bine joacă încât m-am făcut mic într-un colț de pat de teamă să nu mă ia în cătare și să-l supăr cumva. M-a sufocat cu câteva noduri în gât pe care cu greu le-am înghițit.
Mi-a secat inspirația și nu pot găsi niște expresii fistichii prin care să portretizez jocul lui Pavlu, de parcă mi-a fost înfășurată muza în bandă adezivă și nu-mi poate șopti nimic demn pentru a fi pomenit.
Nici Mihaela Sîrbu (Marocco), în rolul Otiliei, fosta, nici Gabriel Spahiu (Buzz House) ce-l joacă pe Aurel, concubinul, nu se lasă mai prejos și, chiar dacă nu se ridică la nivelul taurului furios care este Șerban Pavlu, au și ei interpretări meritorii.
Și modul de filmare aproape că aduce aminte de un stil documentarist, la un moment dat uitasem că mă uit la un film, chiar aveam impresia că asistam aievea la un scandal al vecinilor de era gata să pun mâna pe telefon să sun la poliție.
Să mai zic că în start m-a inundat un val de nostalgie și era să mă scufund într-un ocean de tristețe când am regăsit în roluri mai mici niște titani legendari ai cinematografiei noastre?
Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Tamara Buciuceanu Botez, toți trei niște zeități într-ale actoriei, toți duși undeva unde le este mai bine, toți de neegalat și toți aflați la ultimul mare rol din cariera lor.
Poate la Stela Popescu (Nea Mărin miliardar) să zic că Mamaia ar fi ultimul ei film, dar Toată lumea din familia noastră este cel cu prestigiu pentru care va fi ținută minte.
Filmul poate fi urmărit legal pe canalul de Youtube al celor de la Cinepub AICI.
🏆 Toată lumea din familia noastră – Verdict 👍 sau 👎
Este o realizare simplă, cu acțiunea având parte majoritar într-un apartament înghesuit de bloc, dar este una extrem de eficientă.
Și mă miră asta, că nu prea-mi plac filmele de autor, mai ales cele semnate de Radu Jude care face aproape numai țăcăneli de el înțelese.
Să mă dea pe spate o producție de-ale lui? Am crezut că am suferit vreun atac cerebral de m-am înmuiat subit dar iată că laud din toată inima filmul de față.
Nu doar că abordează un subiect sensibil și etern peren, cel al violenței domestice, dar o face și într-un stil veridic care ne dă sau ar trebui să ne dea de gândit.
Plus că surprinde cu o precizie de chirurg haosul și disperarea unor oameni suferinzi din cauza unei căsnicii destrămate. Și o las aici, nu zic mai multe.
Singurul mare minus pe care îl imput peliculei, ia să văd dacă ghiciți?
Nu mai avea rost să vă pun această întrebare, că deja este un pleonasm, da, sunetul execrabil.
Pe lângă că se aude prost, ca în cazul majorității producțiilor autohtone, personajele mai și vorbesc cu gura plină sau cu ea acoperită de diverse lucruri care fac dialogurile aproape imperceptibile.
Cum alte adăugiri nu mai am de făcut, mă duc în bucătărie că m-a apucat foamea și am poftă de 9 căni de cacao cu lapte.
Bravo Radu Jude, bravo, nu mă așteptam!
Pe lângă cele trei premii Gopo pomenite pentru actorie, filmul l-a umplut pe Jude de statuete, cel mai bun, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu.
(4,5 / 5)
