Dogman

admin 06/06/2024 Dramă 2 Comments 469 Views

Dogman este filmul care va deschide festivalul TIFF 2024 și este regizat de Luc Besson.

Eu, vizitând canalele străbătute de torenți pe de Sena, am reușit să-l văd mai devreme.

🎬 Dogman – Premisă 📖

Povestea este una care gravitează în jurul lui Douglas (Caleb Landry Jones – Finch), un tânăr traumatizat care este capturat de poliție și luat în primire de Evelyn (Jojo T. Gibbs – Civil war), un psiholog dornic să sape în creierul încătușatului.

Într-un stil care nu prea îmi place, Douglas se apucă să își povestească viața, din fragedă pruncie până în momentul în care a fost interceptat de copoii care îi luaseră urma.

Am spicuit poate prea puțin din premisa filmului, dar este suficient, oricum mai mult de atât nu am ce spune, vă las pe voi să descoperiți alte amănunte dacă veți fi interesați să-l urmăriți.

💭 Dogman – Comentariu 🍿

Luc Besson nu prea a mai strălucit în ultimii ani, pare-se că muza nu l-a inspirat așa cum trebuie și producțiile sale recente nu au fost dintre cele mai fericite.

Personal, cred că acest Dogman este un început de revenire la forma de odinioară pentru că scenariul are în el elemente ce aduc aminte de Joker, dar unul diferit, și chiar împrumută ceva din Leon, dacă este să întind coarda un pic.

Ce am urât, și nu pot să mă împac cu acest aspect, a fost alegerea narativă de a folosi tehnica flashback-ului pentru a spune povestea, ceea ce a spulberat orice urmă de imprevizibilitate.

Știu eterna placă folosită în asemenea cazuri conform căreia călătoria este mai importantă decât destinația, dar aici nu sunt de acord. Faptul că știam că Douglas este cel care narează evenimentele, deci NU VA MURI în timpul lor, a diminuat mult din impact.

Și este păcat pentru că viața protagonistului este una incredibil de dură și tristă și merita mai mult suspans.

Ceea ce ne povestește a dus la aneantizarea sufletului meu pentru că am simțit teroarea din vocea lui când își aducea aminte de niște traume care nu pot fi descrise în cuvinte.

Abuzat de mic copil și bălăcărit de oameni de-a lungul traiului său, el și-a găsit refugiu în mijlocul câinilor, de unde și titlul filmului, și asta l-a salvat.

Persecutat de propria familie, aruncat, ei bine, ca pe-un câine, Douglas a găsit mai multă umanitate în patrupedele canine decât în monștrii bipezi cu chip uman care aveau un comportament diabolic.

La ce soartă cruntă a avut, pentru că pățește multe necazuri, este de mirare că încă mai trăiește și nu a sucombat de foame, frig sau inimă rea.

Filmul nu are o desfășurare a acțiunii care să ducă undeva, nu are un final în minte, este o prezentare a vieții unui om, dacă vreți, cam ca Forrest Gump, doar că aici Douglas se preumblă prin tenebrele întunecate ale societății.

Nu dă mâna cu președinți, ci face pacte cu mafioți, și nici nu dansează cu Elvis, ci cântă într-un club de „regine dragi‟ (o traducere bilingvă special aleasă).

Dogman este brutal cu privitorul, nu umblă cu mănuși, prezintă o viață mizerabilă în care oamenii încearcă să mai prindă o nouă zi, nici ei nu știu de ce, pentru că totul se repetă, că din sărăcie o dai în sărăcie.

Sunt multe povețe de învățat din film, trebuie urmărit cu atenție, are destule replici cu tâlc, unele chiar foarte inteligente, și pe alocuri devine o metaforă nu prea subtilă care atacă frontal superficialitatea tiranică de care umanitatea dă dovadă.

Nu că ar spune ceva nou, că de la nașterea lumii când omul nu înțelegea ceva îl ostraciza, fie că vorbim de concepte științifice noi văzute drept vrăjitorie, fie de persoane diferite considerate plămădiri diavolești.

Posibil ca una din temele principale din Dogman să deranjeze, să fie considerat într-un anume fel ce tradus ar însemnare trezire, dar nu mi s-a părut deloc așa deoarece nu a fost nimic forțat, ci totul a venit natural.

Cât despre actorie, Caleb Landry Jones face un rol excepțional, combinând manierisme de la Joaquin Phoenix și Eddie Redmayne (cu care seamănă la chip), dar reușește să creeze o partitură originală asupra căreia și-a pus amprenta personală.

O durere incomensurabilă i se poate citi pe față, iar în priviri vezi flăcările iadului dar, în același timp, vocea incredibil de blândă te transportă într-un paradis etern în care fericirea este la tot pasul.

Există un contrast bulversant în acest personaj pe care nu știi cum să-l apuci, oare trebuie să-i plângi de milă sau să-l dai pe mâna poliției?

Motive întemeiate sunt și de o parte, și de alta, se exclud reciproc dar, în același timp, se și complementează de-ți învârte creierul ca titirezul din Inception.

Tare sunt curios cum îl interpretați, mie mi-e drag Douglas, dar aș avea ochi și la ceafă prin preajma lui.

Și am ajuns aproape de final, dar mai am de comentat ceva în sens negativ.

Știu că legătura dintre om și câine este una puternică și că nu degeaba câinele este considerat cel mai bun prieten al omului, dar aici se exagerează enorm, o dă direct în supranatural.

Este greu de înghițit ce se întâmplă în Dogman pentru că oricât de inteligenți sunt câinii și oricât de mult pot fi antrenați, totuși aici se sare cu mult peste pragul credibilității.

Pot spune chiar că Douglas este un fel de Profesor X care-i controlează pe câini prin telepatie pentru că altă explicație care să fie și plauzibilă pentru acțiunile acestora nu există.

Sunt prea antropomorfizați la nivel comportamental pentru a mai fi considerați câini. O fi având o anume semnificație această exacerbare, dar nu mi-a căzut prea bine, se duce în SF.

Înainte de a încheia această secțiune trebuie să menționez că excelează în ceea ce privește muzica folosită, una care combină piese foarte vechi cu unele, era să zic recente, dar și ele tot vechi sunt. Însă toate sunt clasice. Și vor rămâne clasice.

🏆 Dogman – Verdict 👍 sau 👎

Mă uitam și simțeam cum înghit în sec, mulțumind aievea că am avut noroc de o soartă favorabilă și urmărind filmul am ajuns să înțeleg mai bine prin ce trec anumiți oameni care-și găsesc refugiul în ceva ce majoritatea nu privește cu ochi buni.

Pot spune că mi-a îmbrăcat mintea în haine noi, sulemenindu-mi percepția asupra unor lucruri, și asta reprezintă o mare bilă albă a peliculei.

Are menirea de a-ți transforma inima în niște caverne putrezite pentru că-ți dai seama că răutatea umană este ineluctabilă dar, în același timp, lasă pe drum și mici oaze de speranță că poate nu-i totul pierdut.

Nu mai latru literar de pomană pe aici, mi-a plăcut Dogman deși are câțiva purici bine înfipți prin blana scenaristică, așa că am să-i adopt 8 câini de diverse rase.