Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Afară-i caniculă, înăuntru-i răcoarea de la Netflix, așa că am apăsat play la filmul They cloned Tyrone.
Că ăsta era cocoțat în vârful recomandărilor pe prima pagină.
🎬 They cloned Tyrone – Premisă
O curvă, un proxenet și un traficant de droguri intră într-un bar.
Nu, nu este o glumă rasistă, că-s toți negri, ci o parte din premisa filmului.
Fontaine (John Boyega – Pacific Rim: Uprising) împarte prafuri pe bani, Slick Charles (Jamie Foxx – Day shift) împarte prostituatele pe locații, iar Yo-Yo (Teyonah Parris – Candyman) împarte boli sexuale tuturor.
Prin orășelul lor unde criminalitatea colcăie și nu vezi picior de curcan trebuie să te protejezi singur, altfel ai șanse ca azi să fie ultima ta zi pe pământ.
Și fix asta se întâmplă cu Fontaine, este ambuscat de niște cămătari adverși și primește cadou un pumn de gloanțe în piept.
Doar că, mare surpriză, Fontaine se trezește din somnul cel de moarte a doua zi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Așa că împreună cu celelalte două personaje formează o trupă de șoc menită a investiga acest mister al reînvierii sale.
💭 They cloned Tyrone – Comentariu 🍿
Filmul este regizat de Juel Taylor, o prospătură în ceea ce privește producțiile de lung-metraj, așa că nu știam ce așteptări să-mi setez.
Pornește destul de banal, cu viața grea de șomer care prestează activități ilegale prin mahalalele pline de infracționalitate și credeam că urmează o poliloghie infinită despre traiul dificil ca negru în America.
Din fericire, filmul nu este vreo litanie admonestatoare care să se ralieze mișcării #blm pentru că nu cade în capcana asta modernă.
Devine, pe parcurs, un fel de thriller enigmatic cu accente SF, că nu degeaba are în titlu cuvântul „cloned‟.
Atmosfera din film mi-a adus aminte, de departe, de cea din Soylent green, o lume plină de greutăți, în care fericirea stă pitulată într-un colț, iar lupta pentru supraviețuire sau pentru o bucată de pâine se dovedește a fi, la propriu, pe viață și pe moarte.
Asta în timp ce o conspirație guvernamentală își întinde tentaculele deasupra populației neștiutoare.
Povestea din film este una care surprinde și vine la pachet cu niște dezvăluiri cutremurătoare care au menirea de a-ți chema sinapsele de la joacă și de a le așeza la masa gândirii pentru a produce un brainstorming.
Scenariul face niște preziceri ce par destul de aberante la prima vedere, dar cu cât le mesteci mai bine prin malaxorul cerebral cu atât îți dai seama că devin tot mai pertinente.
Există câteva mesaje relevante potente ascunse în subsolul acestui film, dar sunt prezentate în așa fel încât nu generează disensiuni, nu elevează pe cineva în timp ce dărâmă pe altcineva.
Reușește să jongleze foarte bine cu pildele sociale, fiind echilibrat din acest punct de vedere, deloc părtinitor, ceva ce Barbie n-a fost nici pe departe în stare să facă.
Cumva, este capabil să prezinte greutățile oamenilor de culoare care pornesc cu un dezavantaj în societate dar, în același timp, nici nu îi compătimește prea mult, îi freacă oleacă la ridiche că se complac într-o asemenea situație.
Ne spune că sărăcia are o gravitație atât de puternică încât nu poți scăpa de ea, dar în același timp îi beștelește pe cioflingari și pe paparude că nu se străduiesc mai mult.
Farmecul filmului vine, în mod clar, de la trio-ul protagonist pentru că personajele principale nu-s deloc cele de la care așteptai să încerce să salveze situația.
În mod normal, nu ai avea cum să susții demersurile unora care încalcă legea mai des decât rostesc cuvântul „fac‟, dar aici toți sunt carismatici.
În special Jamie Foxx în rolul proxenetului a cărui gură mitraliază replici hazlii cu o atât de mare viteză și într-un tăvălug vernacular neîntrerupt de nu știam când mai are timp să și respire.
De fapt, cei trei actori sunt excelenți în rolurile lor, Teyonah Parris are o partitură nuanțată, bazată pe aparențe înșelătoare.
Iar John Boyega este aproape de nerecunoscut. În sfârșit, arată a bărbat adevărat, că până acum l-am perceput ca pe un adolescent matur în toate filmele în care a apărut.
🏆 They cloned Tyrone – Verdict 👍 sau 👎
La suprafață este foarte jovial și alert, mereu se întâmplă ceva fie la nivel verbal, cu glume și replici hâtre, fie ca acțiune când încep împușcăturile și scandalurile.
Dar în profunzime filmul este serios și chiar îngrozește prin teoriile pe care le propune.
Una este de-a dreptul cutremurătoare și ne bagă pe sub nas un sondaj la care nici nu știi nici dacă răspunzi corect sau dacă o faci din propria-ți voință.
Ce ai alege?
Ignoranța anesteziantă care te face să nu mai realizezi ce se întâmplă în jurul tău și te transformă într-o masă bleagă lipsită de ambiție și idealuri care își duce traiul aproape ca un zombie?
Sau conștientizarea traumatizantă a vieții grele și a problemelor care vin cu nemiluita, iar de ajutat nu te ajută nimeni și ești pe cont propriu, dar măcar ai capacitatea de a gândi singur și ai și o personalitate proprie?
Nu este un film nemaipomenit sau reinventator de gen, se simte că nu-i complex ca realizare tehnică, deși arată bine, dar mie mi-a plăcut, mai ales că m-a surprins.
Mustește a tematici sociale, dar prezentate echidistant și îmbrăcate într-un ambalaj care le face mai ușor de înțeles și de acceptat.
Atât de bine m-am simțit la The cloned Tyrone că mi-a venit cheful să-mi pun în gură 8 dinți de aur.
Și dacă vă întrebați parafrazând melodia celor de la Smokie: „Tyrone, who the fuck is Tyrone?‟, să știți că aceeași nedumerire am avut-o și eu. AM AVUT-O, acum nu o mai am.
(4 / 5)
