The Matrix

Anul 1999 ne aducea unul dintre cele mai influente SF-uri care revoluționa modul în care filmele erau făcute. Și el se numea The Matrix, un film conceput de către, pe atunci, frații Wachowski (că între timp au devenit surorile Wachowski). Cuplul a mai regizat, printre altele, Jupiter ascending, și a scris V for vendetta.

Într-o lume normală, plasată chiar în anul 1999, Thomas Anderson (Keanu Reeves) este un om obișnuit, toată ziua freacă menta la un serviciu anost, într-un birou de tip cub, irosindu-și viața pentru nimic, iar nopțile, sub pseudonimul Neo (o anagramă simplă), și le petrece în fața computerului, antrenându-și abilitățile de hacker.

Oboseala își spune cuvântul, pe Neo îi apucă picoteala în fața monitorului dar, ca la un semn venit din neant, este trezit de o linie de chat care îl salută cordial, de parcă este un prieten pe care nu l-a mai văzut demult.

Mesajele pe care le primește îl bulversează, par a fi doar o aiureală scrisă de cineva la beție, așa că nu le acordă mare atenție.

Dar a doua zi, la serviciu, un apel telefonic care continuă bălmăjelile din seara anterioară îi atrage atenția, mai ales că primește niște informații care se dovedesc rapid adevărate.

Și de aici pornește The Matrix, un film care a transformat cinematografia prin modul în care acțiunea este imaginată și redată pe marele ecran. Pentru toate secvențele de acțiune slo-mo, bullet-time, cu coregrafii complicate și fantasmagorice văzute în filmele de după anul 2000 trebuie să îi mulțumim lui The Matrix.

Povestea în sine, mai exact ideea de bază, nu este prea originală, nu aș vrea să scriu mură-n gură ce se petrece în film, dar subiectul abordat de către The Matrix este o reluare a premisei din alte filme, dar prezentată oarecum altfel.

Nu știam dacă se mai ține bine filmul sau dacă mai este de actualitate, dar la dracu, The Matrix este mai relevant ca oricând, chiar dacă au trecut mai bine de două decenii de la lansarea lui, întrebările existențialiste pe care le lansa atunci: Ești stăpân pe propriul tău destin? Ce este realitatea? Unde este realitatea? Când este realitatea? (hai că încep să o iau pe urmele lui Drax din Infinity war) rămân în continuare fără un răspuns satisfăcător. Sau doar ne prefacem că nu cunoaștem răspunsul. Sau ni se impune să ne prefacem că nu cunoaștem răspunsul.

Dincolo de aspectul său de SF inovativ, The Matrix este un film eminamente filozofic, plin de simbolistică gânditoare și aspecte religioase, care îți va urni creierul din hibernarea lamentabilă în care se află din varii motive ce țin sau nu de propria-ți persoană. Probabil un absolvent de teologie ar putea explica mai pe îndelete ce reprezintă numele personajelor principale, pentru că nu sunt alese la întâmplare, ele au o anumită semnificație, unele sunt evidente, altele necesită o cunoaștere profundă a istoriei religiei.

Haide bă, mai lasă-ne cu religia, teologia și filozofia într-un film ca The Matrix!!!

Ehe, acțiunea din film este, și acum, senzațională, The Matrix arată în continuare cool cu personajele îmbrăcate în haine de piele, cu ochelari de soare purtați non stop și cu postura aceea de om mândru, de neîngenunchiat.

Nici nu știu de unde să încep cu laudele la adresa filmului în ceea ce privește acțiunea.

De la efectele slow-motion superbe, care amplifică senzația de adrenalină, pe care săracul Michael Bay, nici după un miliard de filme, nu știe să îl folosească, până la coregrafia extravagantă a luptelor corp la corp care transcend legile fizicii și gravitației, de la secvențele explozive ce par o poezie în mișcare datorită modului în care sunt realizate până la răfuielile în care curg gloanțele mai ceva ca Dunărea învolburată, The Matrix este ireproșabil când vine vorba de acțiune.

Desigur, este un pic învechit pentru că era un deschizător de drumuri când vine vorba de anumite efecte speciale nemaivăzute până atunci, pălește oarecum vizual în fața avansului tehnologic galopant care-l face să arate cam bătrân, dar nu contează, cine n-are bătrâni, să-și cumpere pentru că lui i se datorează (mă rog, nu numai lui) saltul uriaș în efecte speciale care acum ni se par banale.

Tehnologia folosită în film este antică, ecrane butucănoase, telefoane tip cărămidă, fire peste fire și iarăși fire, Internet dial-up (unii mai tineri nici nu știu ce este ăla), ce să mai, ce era acum 20 de ani în domeniul tehnologiei computerizate pare mai degrabă de domeniul epocii de piatră. Frații Wachowski și-au imaginat un scenariu complex, dar la tehnologie nu au mai avut imaginație, sau mai știi, poate a fost o alegere conștientă.

Are niște secvențe memorabile, probabil este unul din filmele care îți rămâne pe veci întipărit în minte datorită abundenței de chestii mișto pe care le implementează cu mare stil, de la feritul de gloanțe la explozia elicopterului, de la lupta din hol până la „I need guns, lots of guns‟, de la alegerea pilulei până la scena finală care este „fucking awesome‟ (din lipsa unei expresii românești la fel de grăitoare, am dat-o pe engleză).

Ce să mai lungesc apelul, The Matrix a reprezentat un salt uriaș în efecte speciale, avându-și figura sculptată pe Muntele Rushmore al CGI-ului alături de filme precum Star Wars, Jurassic Park și Terminator 2 (de la care împrumută atât idei, cât și efecte).

Însă filmul nu este lipsit de problemele sale, scenariul mai calcă strâmb la schimburile de replici între personaje, se apelează prea des la jocul pronumelui doar pentru a pune în mișcare eterna întrebare: „Cine?‟. De asemenea, modul în care dialoghează personajele este, uneori, creionat în așa fel încât să ne fie explicați niște termeni banali precum AI sau EMP. Recunosc că m-a luat cu oftat la respectivele scene expoziționale și la modul în care replicile erau livrate pentru a da șansa personajelor să ne explice ce înseamnă una și alta.

Sunt și o grămadă de momente care îți ridică semne de întrebare cu privire la anumite decizii sau acțiune luate sau neluate de personaje, scenariul nefiind chiar unul perfect. Ar fi mai multe de reproșat filmului, dar sunt chestii minore, ce țin de percepția personală.

Actorii sunt la mare înălțime, mi-a plăcut că replicile lui Keanu Reeves (seria John Wick, Toy story 4) sunt scurte și la obiect, nu pierde prea mult timp în preajma cuvintelor, nefiind punctul său forte, dar își interpretează personajul perfect. Laurence Fishburne (The mule, Ant-Man and the Wasp) și Hugo Weaving (trilogia The lord of the rings, Hacksaw Ridge) duc greul dialogului în The Matrix.

Pff, și ce antagonist meseriaș interpretează Hugo Weaving, agentul Smith este acolo sus, alături de Joker sau Darth Vader. Simpla lui prezență anunță nenorociri pe capul celui care intră în colimatorul agentului care, cu vorba lui calmă, imperturbabilă, îți îngheață sângele în vine. Plus că știe să caftească de Doamne ferește și mai este și pretutindeni. Ce este și mai terifiant la agentul Smith este că el nu se crede personaj negativ, de fapt nici nu îi place ceea ce face, dar în contextul filmului, n-are alternativă.

Sunteți sau nu de acord cu mine, The Matrix este film de nota 10, ce te face să-ți pară rău că n-ai dat atenție la școală profului când explica modul în care se calculează determinatul unei matrice.

Din păcate pentru The Matrix, au urmat cele 2 sequeluri. Sau nu?

5 out of 5 stars (5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

The Matrix revolutions

Cu The Matrix revolutions finalizăm povestea lui Neo și a sa misiune de salvare a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *