Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Mă amuz scriind premisa din Moonfall, cel mai recent film regizat de Roland Emmerich pentru că nah, vorbim despre un disaster movie emmerichian, deci ideea de la care pornește este din start tâmpă.
Iacă-tă a noastră scumpă Lună s-a săturat să fie vioara a doua și lacheul Terrei în sistemul solar și, ca un servitor sclav recalcitrant, se revoltă împotriva stăpânului și pune la cale o răscoală catastrofală.
Cum Luna din Moonfall n-are timp să îl aștepte pe Thanos să o arunce spre Pământ, iese singură de pe orbită și țâșt spre Terra. Și are și pilot.
Doar nu vă așteptați ca omenirea să stea cu falangele dosite-n, ura, anus și meșterește o echipă de oameni formidabili pentru a rezolva problema.
Așadar, ceata supereroilor fără mantie este formată dintr-un astronaut eșuat Brian (Patrick „Dacă e pe bani, cum să nu‟ Wilson – Aquaman), șeful NASA Jocinda (Halle „Am jucat eu în Catwoman, nu joc în ăsta?‟ Berry – John Wick: Chapter 3 – Parabellum) și un ratat conspiraționist KFC, OK, e o glumă despre grași, este doar KF (John „Mă mai știți din Games of thrones‟? Bradley – Grimsby).
Amu` ce mi-e un asteroid, ce mi-e o cometă sau ce mi-e Luna, premisa este aceeași, un corp ceresc supraponderal nu se mai poate ține pe direcția sa și vrea să se sprijine de-un colț al planetei verzi, că asta sare imediat în ochi.
Deci este clar la ce trebuie să ne așteptăm din punct de vedere intelectual (și aici cuvântul intelectual este folosit din pură mărinimie).
Moonfall este un disaster movie, dar și un dezastru de film. Și asta vine de la mine, ăla care se umezește extatic la apariția unui film de acest gen regizat de maestrul kitsch-ului absolut făcut pe buget imens, Roland Emmerich, și laudă orice dobitocenie mirifică atât timp cât îmi evaporă sucul cerebral și îmi lasă ochii-n extaz cu un spectacol distructiv cât mai catastrofal pentru umanitate.
Ce să mai orbitez inutil în jurul evidenței, la Moonfall intri doctor docent și ieși idiot incoerent pentru că logica inexistentă și balivernismul acut din film te mușcă în permanență de ceafă și-ți dă rabie cerebrală.
Când credeam că mai tâmp de atât nu se poate, iată vine Roland Emmerich și îmi demonstrează că da, există mereu un loc și mai jos în butoi.
Moonfall atinge apogeul stupizeniei în materie de poveste coerentă pentru că tot ce știam despre orice lege naturală învățată la școală este călcat în picioare.
Filmul este atât de idiot încât îl face pe Armageddon să pară un seminar tehnic ireproșabil despre astronomie. Și presupun că știți cât de aberant este puișorul cosmic al lui Michael Bay.
Nu fac mișto de voi, am ieșit de la film cu una dintre cele mai mari dureri de cap din câte am pățit. Era atât de mare încât s-a extins până la fund.
Și asta pentru că, dacă este să fiu sincer, fix acolo m-a durut de inepția poveștii, că la un film semnat de Roland Emmerich nu mă duc să iau notițe inteligente, ci să-mi distrez ochiul cu un show mirific de distrugere totală care să facă să merite consumul de popcorn la suprapreț.
Aici Moonfall nu dezamăgește deloc, fiind, cum le place americanilor să spună, big, dumb and loud, adică grandios ca amploare, debil ca inteligență și multă gălăgie care-ți acoperă gândurile intrate la apă rece.
Nu are atât de multă distrugere pe cât mi-aș fi dorit, o cam dă în onanie scenaristică, încercând să construiască niște personaje complexe care nu își au rostul aici, dar și când se pornește pe prăpădit Terra, Emmerich nu se dezminte, demonstrează că tot mai are ceva de împărțit cu această planetă și imaginația lui încă mai naște felurite modalități de a o face praf și pulbere.
Banii chinezilor (că doar ăștia l-au luat în serios) au fost bine folosiți. Scenele apocaliptice sunt grandioase, chit că efectele speciale parcă au ceva scăpări. CGI-ul este nasol, culmea, nu în secvențe pivotale, ci în unele simple, în care actorii nu s-au sinchisit să se deplaseze în locațiile de filmare, probabil or fi tras de acasă replicile în fața unui perete verde.
Ce m-a deranjat mai mult decât știința halucinant de incorectă din Moonfall a fost comedia absurdă și neavenită, filmul luându-se singur în derâdere, dar o face prea exagerat. Nu că mă așteptam să fie complet serios, dar vorbim totuși despre sfârșitul lumii, nu ar trebui să îți mai ardă de glume. Luate-ar dracului să te ia Marvel, deși Roland Emmerich a urinat cu boltă pe filmele cu supereroi, iată că s-a inspirat la greu din ele.
Nu-mi dau seama dacă a încercat să fie meta sau pur și simplu a dat-o-n bâlbâieli chipurile amuzante, dar Moonfall colcăie de easter eggs prea evidente, preluând sau pomenind, să nu zic furat, elemente din filme precum Armageddon, Deep impact, Interstellar, Independence day, 2012, Star Wars, Terminator sau Spaceballs, să enumăr câteva dintre ele.
A băgat prea multă comedie jalnică și a uitat să ne ofere momentul ăla patriotic-sacrificial lacrimogen care să te facă să uiți că urmărești tâmpenia supremă în materie de verosimil.
Și acum, la intrarea-n atmosferă, am probleme în a clasifica acest ELE, Extinction Level Event, Moonfall fiind mai degrabă un ELE, Exterminarea Logicii Elementare, dar cum sunt mărinimos din fire, nu-i dau chiar Luna de pe cer, că am și eu o limită a absurdului, dar parcă 5 pulsuri electromagnetice tot ar merita, doar pentru fantasticul scenelor cataclismice, nicidecum pentru fantasmagoria bolboroselii științifice.
(2,5 / 5)
Trailer:
Recenzie video:
