Skyfall

După 4 ani de pauză, James Bond revine cu Skyfall. Am avut parte de un dezamăgitor Quantum of solace, așa că patronii francizei le-au făcut vânt scenaristului Paul Haggis și regizorului Marc Forster și au angajat prospături, la regie pe Sam Mendes (1917) și la stilou pe John Logan (Sweeney Todd: The demon barber of Fleet Street) pentru a aduce un suflu nou agentului murdărit de spionaj pe la gură.

Lovit în orgoliu și pocnit în suflețel după tragediile suferite în precedentele aventuri, Bond pățește una și mai împuțită în start de film. Moare împușcat de o amică de serviciu. Nu că i-ar fi făcut avansuri insistente și ea n-a pus botul la farmecele lui, ci că așa s-a nimerit în mijlocul acțiunii.

Eh, moare pe dracu, așa a fost șmenăreala setată pentru ca Bond să se retragă la pensionare în puf de gâscă și piele de virgină.

Doar că trecutul nu-i dă pace și o amenințare tenebroasă pune pe jar întregul MI6, la propriu, astfel încât nimeni nu este în siguranță, poți să fii mort în acte sau purtătorul unei singure litere în nume, un despot avortat parcă din Coreea de Nord a pus gând rău întregii agenții de spionaj, iar premiul arzător după care aleargă toți este o listă cu ingrediente secrete ale puiului KFC. Eh, nici chiar ceva atât de valoros, ci o listă cu numele tuturor spionilor infiltrați prin toate organizațiile criminale.

Neavând de ales, Bond lasă plăcerile carnale și poftele bahice și se aruncă în costumul bine croit pentru a-și testa aptitudinile devenite cam șubrede de la pensionare.

Altă viață domnule dragă cu acest Skyfall și o cu totul altă experiență față de zgâlțâitul Quantum of solace la care mi-au jucat ochii-n orbite ca bilele la extragerea loto. Se simte din plin schimbarea regizorului care nu s-a crezut pe timp de cutremur și m-am putut desfăta pe îndelete cu niște scene trase perfect, clare și coerente.

Ca atare, secvențele de acțiune mi-au generat o reacție extatică, de parcă mi-aș fi văzut pentru prima oară fratele pierdut prin ovare pentru că scenele în care personajele se perpelesc de mama focului prin felurite locații cu diverse ustensile/arme/vehicule la îndemână sunt FABULOASE. De la începutul alert, desfășurat în viteză, pe un tren care are și ceva surprize în vagoane, până la finalul incandescent, la propriu, Skyfall este un deliciu suprem pentru fanii filmelor de acțiune, totul arată mirobolant și diversitatea păruielilor machoiste nu te lasă să te plictisești absolut deloc.

Și da-i-aș cu vaccin lui Șoșoacă pe la nas, cât de faină este încadrarea scenelor și coloristica (era să scriu pigmentarea) folosită. Sunt cadre care transmit mai mult decât vizual, sunt senzuale și poetice, cu o simetrie ieșită din comun și o delicatețe ca de mătase ce rar am văzut prin filme din astea axate mai mult pe testosteron din abundență și virilitate masculină. Jur că dacă alături se crăcăna Sharon Stone în Basic instinct nici n-o băgam în seamă fermecat de frumusețea cadrelor din Skyfall.

Deci, să concluzionez partea asta destinată ochiului, filmul este maiestuos vizual, de la cascadoriile practice și periculoase până la modul în care regizorul trage pe cameră cadrele, de la eleganța ireală a decorurilor până la senzația de pictură simetrică a imaginii, nu am avut ce să stropesc cu vitriol, oricât m-am scremut.

N-am terminat cu laudele pentru că Skyfall are și o poveste magistrală pentru o asemenea producție, amenințarea care planează asupra lui Bond este una de o amploare inimaginabilă, iar aportul din plin al trecutului tragic nu doar al lui Bond contribuie la o atmosferă infernală, plină de neprevăzut, în timp ce antagonistul este așa cum trebuie, un dement inteligent, care este mereu, nu cu un pas, ci cu doi kilometri înaintea celor buni, astfel încât le dă mult de furcă.

N-am ce face, chiar dacă apare destul de târziu în peisaj, deci ar putea fi un mic spoiler, trebuie să menționez că interpretarea lui Javier Bardem (Mother!) mi-a dat fiori nu doar pe șira spinării. Face din Silva un personaj aproape la fel de diabolic precum Anton din No country for old men, un descreierat sadic, lipsit de scrupule, care nu precupețește vreun efort în atingerea scopului abominabil.

Ițele poveștii sunt tare încâlcite, dar nu în sens negativ, ne duce într-un periplu pe autostrada amintirilor și aruncă un pic de lumină asupra trecutului lui Bond, dar și al lui M, și înțelegi mai bine personajele.

În sfârșit, apare și Q (Ben Whishaw – Mary Poppins returns) care joacă un rol important, dar tot nu îmi oferă gadgeturile SF pe care le așteptam, dar nici nu am suferit foarte mult după ele pentru că Skyfall este un film extrem de serios, care n-are timp de caricaturistică așa cum găseam în precedentele producții cu alți actori în acest rol.

Până și apetitul de tăvălitor sexual al lui Bond este castrat aici, n-are deloc timp James să mai testeze gradul de rezistență al saltelelor pentru că atenția lui este captată de prinderea lui Silva.

Avem parte de un Bond mai hârșâit, mai șubred, mai ușor de rănit (fizic, că spiritual este deja țăndări), trupul nu-l mai ascultă ca în vremurile lui bune, deși se află la doar al treilea film și poate scriu asta prea îmbătat de impresia pe care mi-a lăsat-o Skyfall, dar nu au fost momente în care să-mi strâmb neuronul a incredulitate cu privire la ceea ce vedeam pe ecran, totul mi s-a părut ancorat în realitate, chiar și în timpul secvențelor extravagante de acțiune care alternează tehnica modernă de ultimă generație cu soluțiile arhaice, dar încă eficiente.

Pentru prima oară de la Goldeneye (care rămâne cea mai șmecheră piesă acompaniatoare a francizei din filmele văzute până acum), ascult melodia de căpătâi a unui film James Bond și îmi place, Adele făcând o treabă excelentă, reușind să capteze esența coloanei sonore clasice și să o aducă în contemporaneitate.

La fel ca și Quantum of solace, Skyfall aduce un omagiu vechilor filme cu James Bond, dar o face estetic, nu ostentativ, și pentru asta nu am decât să îi mai adaug o bilă albă într-o grămadă deja foarte mare.

Actorii de bază sunt demni de laudă, Daniel Craig (Knives out) a prins șpilul și ne aduce un Bond mai brut, mai tăios, carismatic, dar și letal, iar Judi Dench (Tulip fever) nu mai este de decor în această serie, scenariul o pune la treabă, nu stă pe scaun să latre ordine, intră și ea în acțiune.

Ce le-a lipsit celorlalte filme a fost emoția, ceea ce Skyfall are din plin, dramatismul fiind prezent în partea finală în multiple scene și din felurite motive, așa că asta a fost cireașa de pe tortul delicios căruia n-am cum să-i stric glazura așa că-i ofer lui Skyfall 10 cuburi de gheață, la revizionare plăcându-mi și mai mult ca în ediția princeps.

5 out of 5 stars (5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The tower

Am vrut neapărat să revăd The tower (Ta-weo) doar din ambiție să îl am și …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *