Dune: Part One

Nisip avem, secetă grămadă, Dune ne mai lipsea și s-a gândit Denis Villeneuve să ne fericească în anul de grație 2021 cu o nouă reinterpretare a vestitului univers imaginat de Frank Herbert la mijlocul anilor `60. Trebuie să fiu mai specific, anilor 1960.

Povestea din Dune: Part One ne duce hăt Măria Ta, tocmai prin mileniul 11, undeva într-o galaxie îndepărtată, un imperiu divizat între mai multe Case.

Nu stau acum să mă apuc să disec magnitudinea nucleului care stă la baza romanelor și a filmelor, mă rezum la ceva mai sintetizat.

Paul (Timothée Chalamet – Call me by your name) este mândria Casei Atreides, viitorul Duce, dar încă-i necopt și este mânat de pofte adolescentine, noaptea tot visează la o domniță care-i întărește mușchiul flasc, o frumusețe cu ochi albaștri.

Ce noroc pe capul tânărului nostru fante, că taman planeta celor cu ochi azurii, Arrakis, pică sub orânduirea Casei sale, împăratul arătându-se foarte darnic și luând Arrakis-ul din grija unor tolomaci brutali care știu să te întrebe de sănătate doar după ce te omoară și dând-o nobilei Case Atreides.

Așa că tot neamul, cu cățel, cu purcel, cu ce animale de companie or avea ei peste 8.000 de ani, se înființează pe planeta nisipoasă. Amu` ce-i drept, încântarea nu-i cine știe ce, Arrakis pare a fi un Ferentari spațial deoarece condițiile de viață sunt nasoale, peisaju-i dezolant și la fiecare colț stă pitit câteun colorat (mă refer la ochi albaștri, nu scoateți furcile) gata pregătit să-ți ia beregata.

Ah, uitai să spun elementul cel mai șmecher, și în acest Univers este căutat The One, de la Matrix îl tot caută ăștia prin filme pe The One, de mi-a băgat în cap melodia The one and only.

Presupun că se știe că nisipul arrakian este unul mânjit cu ceva marijuană cosmică la care salivează toți, fiind cea mai valoroasă resursă din univers și de aici apar fel și fel de conflicte, unele ideologice, altele armate.

Gloaba de mine n-a citit cărțile, n-a văzut Dune-ul din 1984, așa că eram Virginescu Intelectualescu în privința acestei producții.

Să încep cu nasolelile sau cu laudele?

Hai cu punctele negre.

De principiu, aici nu prea este vina filmului, dar sunt cam dezamăgit că peste 8.000 de ani progresul în nave personale de transport este redus în a lua elicea elicopterului de sus și a o așeza pe laterale, iar tehnica a rămas, în unele cazuri, la un nivel rudimentar, cu manete, manivele, șurubăraie și butoane pătrățoase. Înțeleg că așa și-o fi imaginat autorul acum mulți zeci de ani când tehnologia era la un nivel, unul redus comparativ cu acum, dar mă așteptam ca scenariștii să vină cu un update substanțial.

Dar acum sunt eu al dracului, să mă leg de ceva legat de aspectul vizual.

O altă belea este faptul că povestea este mai densă ca rezultatul combinării dintre iridiu și osmiu, iar bombardamentul narativ din prima parte poate deveni pe alocuri chinuitor deoarece ești asaltat din toate direcțiile de fel și fel de denumiri dintre cele mai ciudate.

Este multă știință, dar multă de tot, cu exprimări stranii, uneori inventate doar de dragul de a părea că întreaga narațiune este mai sofisticată. Probabil în carte este mai ușor de urmărit, dar pe ecran este destul de complicat să ții pasul cu avalanșa de cuvinte noi ce aproape formează un limbaj distinct.

Când mi se spunea ceva despre Corico Tiroco Flococ uitam imediat cine-i ăsta. Ah, despre Mesia îmi zici? Păi spune-i dracului așa, ce mă tot îmbârligi cu cele mai aiuritoare denumiri doar de dragul de a părea `ntelectual.

Exagerez un pic, dar partitura incipientă este una meditativo-filozofico-cerebralo-cognitivă de înghițeam în sec speriat că peste 15 minute mi se atrofiază creierul și nu mai rețin cine ce hram poartă pentru că acest conglomerat constructiv este destul de arid. Cu siguranță mi-ar fi fost mai ușor dacă nu intram la film cu neofitismul adânc implantat în sinapse.

Însă dincolo de asta, la bază Dune: Part One nu-i foarte complicat dacă dăm la o parte sofisticăreala din dialogurile destul de seci, este vorba de aceeași mentalitate a omului ahtiat de avere și putere, cu prea multe intrigi politici visate noaptea și îmbârligături diplomatice ce numai adevăr nu emană, degeaba acțiunea are loc prin mileniul 11, personajele umane se comportă ca în antichitate.

De asemenea, filmul trebuie privit fix cum este, adică o parte introductivă pentru că n-are niciun final, tocmai de asta se numește Dune: Part One, de aceea o să pară că te lasă cu nucile albastre.

Mno, amu` am gătat vitriolul, odată ce este pomenit Sfincterul Dințos, că n-am reținut ce denumire are viermele ăla uriaș de nisip, Dune schimbă registrul și intră și în pâinea pe care o tot așteptam.

Dune: Part One, oare se miră cineva, arată absolut demențial, epitetul epic este decăzut din drepturi pentru că nu face cinste imaginii colosale care ne întâmpină în film, trebuie inventat un cuvânt nou pentru a caracteriza grandoarea imaginii, uite îl meșteresc eu, filmul arată titanosal. Parcă nici IMAX-ul nu face dreptate acestei producții, atât de impunător se prezintă la datorie încât plângeam de bucurie văzând cadrele largi, mai mult decât panoramice cu planeta Arrakis (că în mare parte aici ne facem veacul).

Atenția la detalii este uimitoare și chiar aveam impresia că sunt teleportat într-o lume nouă mirobolantă, iar multiplele cadre statice însoțite de-o muzică tribală ce și acum îmi duduie prin oase nu au făcut decât să accentueze atmosfera impunătoare.

Se simte din plin mâna regizorală a lui Denis Villeneuve, în unele momente mi-a adus aminte de Arrival, altă producție la scară largă cu elemente SF, dar nu atât de grandioasă ca Dune: Part One.

N-are foarte multă acțiune, să nu fiți dezamăgiți de acest aspect, dar cea cu care Denis Villeneuve m-a fericit mi-a fost de ajuns.

N-avem noi lupte spațiale a la Star Wars, dar se înfruntă Casele între ele cu niște nave mamut care explodează orgasmic, mi se zbârlește părul proaspăt tuns reamintindu-mi scenele grozave în care focul și flăcările domneau peste tot.

Plus de asta, ocrotitorii lui Paulică „Vocea care întoarce toate scaunele‟, anume Duncan (un Jason „Aquaman‟ Momoa fără cioc, nu cred că l-am văzut așa vreodată) și Gurney (Josh Brolin – Only the brave), prestează la greu în ceea ce privește luptele corp la corp și cu arma la purtător.

Ba chiar și Paul își suflecă mânecile și se bagă-n horă, doritor să demonstreze că nu-i doar un visător umed la gagici apetisante, ci știe să mânuiască și armele albe, că se poate baza lumea pe el dacă este nevoie de filetat ceva fleică.

Deși am pomenit la puncte negative că povestea-i complexă, acest aspect reprezintă și o bilă albă pentru că relațiile dintre multele personaje generează o senzație de imprevizibilitate la care contribuie și rateurile viselor lui Paul care o dă pe lângă mai ceva ca Mama Mafalda, visează contradictoriu în viitor de nu mai știu ce să iei de bun și ce nu.

Și dacă tot am pomenit de personaje, nici la un miting pro-mici nu găsești atâția oameni cum dai de ei în Dune: Part One. Iar actorii sunt numai unul și unul, aleși pe sprânceană chiar și pentru roluri secundare. Pe lângă cei pomeniți anterior, în distribuție mai apar Oscar Isaac (The card counter), Rebecca Ferguson (Doctor Sleep), Javier Bardem (Skyfall), Zendaya (The greatest showman) sau Charlotte Rampling (Red sparrow).

Nu știu dacă așa a fost gândit scenariul sau n-am fost eu în dispoziția necesară, dar partea emoțională mi s-a părut un pic rece, lipsită de suflet, ar fi trebuit să dau cu irigațiile peste nisipul fierbinte din film, dar nu mi s-a întâmplat asta.

Deja mă întind exagerat de mult, ca o jumătate de film, Dune: Part One mi s-a părut o producție, per ansamblu, excelentă, cu plusuri incomensurabile la aspectul tehnic (aici nu cred că există cineva care să cârâie negativ de partea vizuală), dar cu ceva minusuri la condensul firului narativ prea încărcat de informație greu de procesat într-un timp atât de scurt, în ciuda faptului că povestea-i una primordială, eternele lupte pentru putere și iubire.

Părerea mea personală este că Dune, pentru a i se face cu adevărat dreptate, trebuia să fie transformat în serial, așa era timp suficient pentru dezvoltarea cum trebuie a întregului univers, fără să mai fie nevoie de heirupul demn de Usain Bolt în a ne injecta cu multe informații cât mai repede. Este atât de concentrat încât sunt multe elemente pe care le-am ratat din proprie inițiativă pentru că altfel mă lungeam foarte mult cu recenzia, interpretările personale ale temelor propuse de Dune: Part One cad în sarcina voastră.

Am epuizat stocul de „spice melange‟, așa că mă aventurez pe Arrakis să iau vreo 9 miligrame. Poate o să strâng de 10 după ce îl mai perpelesc prin creier și mai infuzez toate elementele narative pentru că eu eram chitit să-l pun în capul listei cu nota maximă.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The tomorrow war

Sunt un băiat echidistant, acum m-am dus la Amazon Prime să văd The tomorrow war …

2 comments

  1. Shai Hulud 😁.E foarta multa informatie si fire narative pentru un film.Si cărțile sunt foarte mult bazate pe filozofie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *