Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
N-am avut loc de întors și m-am băgat și la seria lui Ghostface, o altă franciză horror scoasă din locul de îngropăciune în care se odihnea liniștită, și încep cu Scream 1.
Apărut în 1996, primul Scream, regizat de unul din maeștrii genului, Wes Craven, s-a dorit a fi mai mult un fel de parodie care voia să ia în bâză clișeele antice prezente în producțiile de groază care ne-au băgat în sperieții pomeniților maternali cărora le aprinzi în fiecare duminică o lumânare.
Sidney (Neve Campbell – Skyscraper) este o adolescentă ce pare la suprafață la fel ca toate celelalte, zburdalnică prin liceu, doritoare de distracții, cu gagiu numai bun de jucat X și 0 pe abdomenul său, dar care, la interior, urlă de durere pentru că nici măcar cu un an în urmă mama ei a fost ucisă mișelește de un nemernic care acum numără bobii de mortar de pe zidurile pușcăriei.
Ah, și asta nu este tot, Sidney începe să fie terorizată de unul cu o mască albă și un cuțit la purtător care îi tot poartă sâmbetele. Nu, nu-i Michael Myers, ăsta are altă treabă prin Halloween, dar a fost o sursă de inspirație pentru Scream 1.
Încetul cu încetul, acest psihopat începe să cosească suflete nevinovate în încercarea de a testa viteza de țâșnire a sângelui din beregata lui Sidney.
Wes Craven a reușit să combine destul de reușit parodia miștocară după producții clasice, luând la greu în derâdere filme celebre, printre care și al său A nightmare on Elm Street, cu o peliculă de groază reală care cade și ea, mai puțin, dar cade în capcana acelorași clișee pe care le batjocorește.
Ce mi-a plăcut la Scream 1 a fost faptul că fix această parodiere a dat o senzație de realism filmului, răufăcătorul nu este vreo ființă mistică invincibilă sau vreun planificator genial, ăsta de vântură cuțitul pare un om ca noi toți, deci se mai împiedică atunci când nu cască bine ochii, mai dă pe lângă, spintecând aerul că nah, victimele nu stau tablou să le picteze criminalul mațele.
Ce să mai, emană o senzație de vulnerabilitate ce aduce un suflu proaspăt genului și simți că victimele au o șansă contra unui monstru ce nu pare invincibil precum alde Myers sau Jason X cărora puteai să le faci orice, își reveneau imediat din pixul scenariului, că avea sau nu logică, nici nu mai conta asta.
În rest, Scream 1 rulează ca orice slasher plin până la refuz de adolescenți retarzi care, deși au șanse suplimentare, se comportă în continuare ca niște tolomaci, dar acest aspect nu iese atât de mult în evidență pentru că este estompat, într-o oarecare măsură, de amatorismul secerătorului de vieți.
Dacă am fi avut parte de niște oameni cu capul pe umeri care ar fi continuat anumite activități contondente, dar unele de bine în acest context, atunci Scream 1 s-ar fi terminat mai repede.
Filmul este meta din cale afară, este plin de referințe către producții celebre, am zâmbit la numele inventat al unui regizor, Wes Carpenter, combinație între Wes Craven și John Carpenter (Halloween, The thing, They live) și trebuie să acordați atenție dialogurilor pentru că nu-s de pomană, scenariul este inteligent când vrea și oferă o doză însemnată de deșteptăciune subtilă, ceea ce face ca dezvăluirile să nu mai fie atât de imprevizibile pe cât ar vrea Scream 1.
Însă pe cât de cerebral este în anumite momente, pe atât de tâmp se prezintă în alte ipostaze, dau un exemplu de la începutul filmului, unul care vine la pachet cu prima surpriză, o domniță este luată-n colimator de criminal și eu mă tot întrebam de ce se tot chinuie să încuie toate ușile să nu intre țăcănitul din moment ce mulți pereți erau numai geam și oricine cu o unghie mai ascuțită sau un cataroi modic putea pătrunde nestingherit. Apăi ia să încerce un nene din ăsta să intre într-o casă neoașă de la noi, cu uși de brad și pereți din beton, că rămâne cu buza umflată.
Deși are rating R, așa cum ar trebui să fie toate filmele horror, Scream 1 abundă mai mult în înjurături decât în măcelărie autentică, nah, nu poți face prea mult abator doar cu un cuțit înfipt prin diferite părți corporale spălate cu Cocolino.
La actorie Scream 1 excelează pentru că este doldora de nume destul de importante, Neve Campbell, Courtney Cox, David Arquette, Drew Barrymore sau Matthew Lillard (m-a terminat vocea lui, jumătate de film m-am gândit la ea până să-mi pice fisa că este Shaggy din animațiile cu Scooby Doo).
Personal, n-am înțeles hype-ul din jurul filmului, până la urma urmei, dând la o parte giumbușlucurile scenaristice, Scream 1 este un slasher care pare că inovează, dar recurge și el la aceleași clișee pe care le blamează.
Dar este un film bun per ansamblu, plăcut de privit, atmosfera este destul de terifiantă, nu-i retard ca alte filme de gen, personajele principale sunt atractive și plăcute ochiului, ritmul curge fluent, se moare la intervale regulate să nu ne plictisim, însă nu am rămas foarte impresionat de Scream 1 să-l pun pe vreun piedestal.
Poate dacă mai strângea un pic robinetul cu informații, să nu fie dezvăluirea finală atât de telefonată, ar fi crescut în ochii mei, așa nu am la dispoziție decât 8 minute să-i acord un interviu.
(4 / 5)
