Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
The devil all the time este un film marca Netflix (care și-a făcut de cap pe perioadă de pandemie) și adună la start o grămadă de nume cunoscute, deși regizorul nu-i tocmai un nume bine împământenit în cetatea filmului.
Filmul, adaptat după romanul lui Donald Ray Pollock din 2011, este în principiu o dramă tulburătoare setată în perioada interbelică (aici fiind vorba de Al Doilea Război Mondial și războiul din Vietnam) care urmărește câteva fire narative ce par separate la prima vedere, dar care se vor interconecta spre final într-o poveste deprimantă demnă de titlul filmului.
De asemenea, The devil all the time are o grămadă de personaje, stă alături de 2 generații și dacă nu puneți ochii din prima pe Tom Holland (Homecoming, Far from home, Infinity war, Endgame) sau Robert Pattinson, nu vă impacientați, personajele lor încă nu au crescut, nu s-au copt suficient pentru a intra pe ecran.
După finele celui de-al doilea răzbel mondial, Willard (Bill Skarsgård – It, It: Chapter 2, Atomic blonde) revine pe meleaguri natale unde oamenii sunt simpli (să mă exprim elegant), unde educația de bază este înlocuită de dogma religioasă și orice problemă se rezolvă cu rugăciuni. Și dacă nu se rezolvă, înseamnă că nu te-ai rugat destul și din cauza asta diavolul hălăduiește peste tot.
Își întemeiază o familie, anii trec, apare și puradelul, dar tihna își ia tălpășița și asupra familiei se pogoară o negură traumatizantă care reprezintă micul bulgăraș de necazuri care începe să se rostogolească, devenind din ce în ce mai mare.
Pe parcurs apar și alte personaje, printre care Arvin (Tom Holland), pastorul Preston (Robert Pattinson), fotograful Carl (Jason Clarke – Pet sematary, Serenity, First man, Winchester, Terminator: Genisys) sau copoiul Bodecker (Sebastian Stan – Logan lucky, Civil war, The martian).
Filmul seamănă ca atmosferă apăsătoare, scenariu complex, relații complicate și legate între ele de niște fire invizibile sau personaje deprimante cu o producție marca frații Coen, dar The devil all the time nu se ridică la nivelul cu care frații Coen ne-au obișnuit și nici la nivelul lui Three billboards outside Ebbing, Missouri cu care aduce destul de mult.
The devil all the time se învârte în jurul religiei în care oamenii acelor vremuri (și nu numai) își puneau orbește încrederea și își ghidau viața după niște cuvinte interpretabile după bunul plac pentru justificarea unor acțiuni chiar reprobabile.
Întreg filmul este despre, și acum inventez un cuvânt, „învârtibilitatea‟ roții genealogice. Roata vieții se învârtește, țac, țac, țac, și nimic n-o oprește, istoria având tendința să se repete pentru cei care nu sunt capabili sau nu vor să învețe din ea. Sau, pur și simplu, este vorba doar de moștenirea genetică feroce de care nu poți scăpa cu niciun chip.
Dacă aș compara filmul cu un foc, atunci este unul mocnit, arde greu, ritmul este lent, și chiar dacă la început nimic nu are sens, pe parcurs piesele acestui imens puzzle cinematografic încep să se întrepătrundă și totul devine mai clar.
Atmosfera este una indezirabilă, născătoare de angoasă profundă, este un univers lipsit de fericire, de speranță, totul este sumbru, sunt comise fapte meschine, ilicite și criminale fără multă cugetare, de parcă personajelor le vine cel mai la îndemână să ia asemenea decizii și The devil all the time te face să te simți inconfortabil, să-ți bagi buștenii în ea de umanitate că prea este plină de monștri ce cred că fac un bine.
Scenariul este foarte bine ticluit, păienjenișul întâmplărilor și multitudinea personajelor generează o poveste complexă dar care, la un moment dat, devine previzibilă pentru că o voce din neant insistă să ne hrănească aproape în permanență cu informații pe care le puteam deduce și din curgerea naturală a poveștii.
Însă tocmai acest număr de personaje lucrează împotriva filmului, doar câteva sunt bine conturate, celelalte rămân niște clișee fade, niște mâzgălituri neterminate în fundal, de unde și lipsa de atașament față de multe dintre ele. Nu că ar fi meritat, că nu-s deloc uși de biserică.
Întregul film are un aspect rural, case dărăpănate, păduri pustii, orașe prăfuite, economie ioc, cu o viață familială și așa grea, fără să mai apară în scenă și evenimentele tragice care răsar la tot pasul din cauze ce rămân în sarcina spectatorului să le stabilească, rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească explicațiile potrivite.
The devil all the time beneficiază de o actorie excelentă, Tom Holland (Spies in disguise, Dolittle, Onward) ne arată că nu este doar Spider-Man, iar Robert Pattinson începe să fie tot mai prezent în roluri grele precum The lighthouse sau Tenet.
Scena forte mi s-a părut cea în care personajele celor doi au o conversație tensionată și plină de tâlc în care ambii strălucesc prin livrarea replicilor și reacțiile faciale, bine, mai puțin constipația întipărită pe figuri când se screm să vorbească într-un accent de ceafă lată țărano-american.
Filmul este unul contondent, te lovește din fiecare direcție și te lasă cu simțurile anesteziate din cauza minților cancerigene care controlează acțiunile personajelor, dovadă, dacă mai era cazul, că Satana nu se bronzează în adâncul pământului în vreun cazan cu smoală, ci aleargă liber în fiecare dintre noi, de multe câștigând lupta cu rațiunea și făcându-și de cap în cele mai teribile moduri.
Nu pot spune că The devil all the time mi-a cauzat eliberări de miasme în lenjeria intimă, este un film bun, dar nu excelent sau excepțional (nu vă inflamați, este părere proprie), cu o poveste îmbârligată despre negura care planează asupra naturii umane și despre cât de importante pot fi în imaginea de ansamblu decizii minuscule cărora nu le dăm atenție, pe principiul „butterfly effect‟, care devine însă destul de repede previzibil și nu mai lasă loc de surprize și care la final m-a lăsat cu întrebarea: „Așa, și?‟.
Ca atare, fără să-mi fac mea culpa că nu mă îndur la mai mult, îi îngrop lui The devil all the time 8 oase-n pământ.
(4 / 5)
Trailer:
